Carl Shmitt a fost un jurist notoriu al celui de-al treilea Reich, principalul ideolog juridic al nazismului. El s-a alăturat Partidului Nazist încă din 1933, an în care Hitler a preluat puterea printr-un hold-up parlamentar (în timp ce, prin regie a partidului nazist, o mulțime de protestatari violenți dădeau foc Reichstag – ului, cu tot cu parlamentarii în el, lui Hitler i se încredința, pentru motiv de urgență, demnitatea de cancelar, în ciuda faptului că partidul sau nu câștigase alegerile; a doua zi, Hitler a interzis toate celelalte partide și mișcări politice). Ca jurist influent și autor de cărți de filosofia dreptului, Carl Schmitt a oferit justificări ideologice regimului nazist. După 1945, a fost interzis de la predare în ambele Germanii. Surprinzător (și nu prea*), ideile sale au cunoscut o renaștere masivă în a doua jumătate a secolului XX și continuă să influențeze dezbaterile contemporane, atât pe dreapta, cât și pe stânga. Deși a trăit în aproape întreaga perioadă de vânătoare de naziști (a pierit de-abia în anul 1985), Schmitt nu numai că nu a fost deranjat nici măcar cu o floare – Schimtt a fost reabilitat mai abitir decât Marx (culmea ironiei negre, există un „Schmittism de stânga), iar ideile sale se regăsesc în politicile publice din și de după plandemie, așa cum bine remarca filosoful italian Georgio Agamben.
Termenul de „Schmittism” este un ansamblu de teorii politice, juridice și filosofice asociate cu Carl Schmitt. Câteva din ideile centrale ale „schmittismului”, preluate azi în politica europeană, reies din lucrări precum Conceptul de politică (1932), Teologia politică (1922) sau Dictatura (1921): – Distincția politică prieten-dușman — esența politicului nu stă în dezbatere, compromis sau valori universale (cum crede liberalismul), ci în capacitatea de a identifica un „dușman” existențial (intern sau extern); politica este, în ultimă analiză, despre conflict ireconciliabil; – Suveranul este cel care decide asupra stării de excepție; în momente de criză, legea normală poate fi în mod suveran suspendată; puterea reală aparține celui care decide cine și cum acționează în afara normelor; (notă: așa cum ne-a arătat clar Hitler, criza poate fi planificată și fabricată); – Liberalismul și democrația parlamentară sunt nocive — neutralitatea, dezbaterea rațională și pluralismul politic și de idei maschează realitatea conflictului politic și slăbește statul; democrația „autentică” presupune omogenitate („identitate între guvernanți și guvernați”), iar nu pluralism liberal; dictatura poate fi chiar mai democratică decât parlamentul slab; – Teologia are caracter politic — conceptele moderne ale statului (suveranitate, decizie, domnia prin lege etc.) sunt, de fapt, secularizări ale noțiunilor teologice.
În teoria politică și practica ideologică de azi, termenul „Schmittism” poate apărea fie cu titlu peiorativ, pentru a denunța tendințe autoritare, decizioniste, anti-liberale sau „iliberal-democratice” (ex: în analize despre populism, mișcări de extremă dreapta sau chiar anumite forme de suveranism), fie în mod descriptiv, în studii academice despre criza democrației liberale, starea de excepție (pandemie, criză climatică, război sustenabil), geopolitică multipolară, spațiu de influență (softpower la americani, Grossraum la nemți), tensiunea dintre liberalism și democrație. În context românesc, Schimttismul este enunțat în relație cu extrema stângă, dar apare ca politică latentă sau pe față ale unor partide ca usere sau personaje ca Bolojan și Arafat. Așadar, „Schmittism” – ul este o filosofie politică și un militantism socio-economic bazate pe ideile lui Carl Schmitt.
E foarte grav că se folosește azi ca reper „filosofia” juridică a unui nazist: real-politik, conflict, natural sau fabricat, viziune anti-liberală, care pune accentul pe decizie, suveranitate și identitate colectivă în detrimentul procedurilor parlamentare sau al universalismului abstract. Din momentul atacurilor de la World Trade Center (9 septembrie 2001), trecând prin criza financiară globală declanșată de falimentul băncii Lehman Brothers, și până în prezent, când ne confruntăm cu crize suprapuse ori sudate una de alta (pandemie, criză climatică, energetică, alimentară sau industrială, război „sustenabil”), Occidentul Colectiv a pășit în plin Schmittism, democrația devenind un regim militant, cu accente totalitare. Azi, digitalizarea și inteligența artificială nu mai lasă loc de dizidență, impunând „stabilitatea” în contra sau în ciuda votului popular și a opiniei publice. Lumea nu mai este un spațiu al colaborării, comerțului și diplomației, lumea este un conglomerat de război: hibrid, comercial, informațional, rece, fierbinte. Suveranitatea marilor puteri înseamnă nimic altceva decât dreptul discreționar de a decide cine și când îți devine inamic. Iar odată desemnat inamicul, omul normal trebuie să aleagă tabăra în care va lupta – fie ca soldat credincios al ursulelor sau al vulpilor viclene de la conducerea birocratică a imperiilor, fie ca amic implicit al celorlalte imperii. Refuzul de a lupta te transformă în țintă.
Dacă nu ați observat aplicațiile „schimittismului” în cazul birocrației UEropene, vă dau eu câteva exemple: scutul „democratic” european, complexul industrial al cenzurii, stabilitatea care impune „alegerea” celor desemnați dinainte de stăpânire (sub sancțiunea anulării alegerilor), „suveranitatea” UEropeană care înghite sau neagă suveranitatea națională, Europa cu două viteze, știrile și informațiile dintr-o singură sursă, guvernamentală etc.
Încă ceva… Doctrina lui Carl Schmitt pune în centrul acțiunii distincția prieten-dușman (friend-enemy). Politica nu înseamnă dezbatere, compromis, drepturi și libertăți sau valori universale ale umanității, ci identificarea unui „dușman” existențial (intern sau extern) care amenință identitatea colectivă. Pentru Schmitt și adepții săi, fără acest conflict ireconciliabil nu există politică adevărată – doar administrație tehnică. Ideea inamicului existențial este de bază în politica marilor puteri europene (Germania, Franța, mai nou Spania, mai puțin Italia) și, mai ales, este piatra de temelie a neoliberalismului și a progresismului de tip Renew. De aici a rezultat aberația cordonului sanitar. Cei care au o altă viziune trebuie ținuți la distanță, ca să nu contamineze poporul cu ideile lor dizidente, periculoase. Ei sunt implicit putiniști. Retorica a fost preluată de Iohannis, Dan, Bolojan, Ciolacu – toți cei care au ținut neapărat să pozeze în democrați. În Parlamentul European, dezbaterea este de fațadă (acel discurs de un minut pe care îl țin euro-parlamentarii, inclusiv eu, cu sala goală, este o batjocură la adresa ideii de democrație), iar votul nu contează, întrucât decizia este luată în prealabil în conclavuri restrânse. Cel mai recent exemplu este Acordul cu Statele Mercosur, dar lumea ar trebui să își reamintească modul insidios și non-democratic în care a fost desemnată, în două rânduri, Ursula von der Leyen ca președintă a Comisiei Europene (decizia din 2024 a fost luată de șase persoane, în cadrul unui Consiliu restrâns, la care nici măcar restul de 21 de șefi de state membre nu au avut acces). De asememea, e bine să vă reamintesc că, atunci când am formulat moțiune de cenzură contra Ursulei von der Leyen, după o clipă de uluire a sistemului, s-a „rezolvat” rapid – majoritatea a votat contra moțiunii, chiar dacă avea propriile critici la adresa acuzatei, iar acuzata m-a pictat drept „amic al Moscovei” (am dat-o în judecată la CJUE, pentru defăimare, dar mai durează …).
Și mai grav… Guvernarea prin starea de excepție (Ausnahmezustand) este ceea ce caracterizează administrația americană, UEropeană, britanică și canadiană la ora actuală. În momente de criză gravă (război, pandemie, criză climatică, terorism etc.), naturală sau fabricată, legea normală poate fi suspendată temporar, iar puterea reală aparține celui care decide cine și cum acționează în afara regulilor. Este ceea ce eu am numit, în cărțile mele de drept și în articolele pe care le-a scris în pandemie, „excepționalism economic și juridic”, o formă de totalitarism soft sau insidios, pe care sistemul ni-l livrează cu zâmbetul pe buze și cu justificarea că „este pentru siguranța voastră”. Es ist für Ihre Sicherheit …
Conceptul a fost explicat, mult mai pe larg și mult mai profund, de Giorgio Agamben, în relație cu pandemia. În stare de urgență/excepție, drepturile și libertățile încep prin a fi înghețate, după care sunt confiscate de stat. Ulterior, statul decide discreționar dacă și când redă aceste drepturi și libertăți. O face cu pipeta și doar condiționat de tot felul de renunțări și costuri, patrimoniale și personal-nepatrimoniale, deopotrivă. Este exact ceea ce se întâmplă azi, în decursul crizelor succesive și sudate una de la alta. Exemple de Schmittisme de la puterea din România? (i) ceea ce s-a întâmplat în pandemie – două perioade de stare de urgență (cu bucăți din decrete declarate neconstituționale de CCR – mă refer la contravenții) și 23 de perioade de stare de alertă (hotărârile de guvern cu pricina, toate, absolut toate, au fost desființate în justiție); Iohannis, Arafat și Cîțu au fost ilustrativi pentru acest curent politic insidios nazist; (ii) numărul absolut enorm de ordonanțe de urgență și, mai ales, numărul uriaș de legi care intră în vigoare prin „asumarea răspunderii guvernului” în Parlament. Legi care intră în circuitul juridic, cu andosamentul CCR și care, la câteva zile, sunt modificate, tot pe motiv de urgență…
