E inutil să consumăm foarte multă energie cu criza politică internă, pentru că ea nu reprezintă decât un joc de lumini și umbre ce reproduce în laborator tensiunile geopolitice globale. O reproducere, evident, ieftină, pentru consum intern. Pe ce se suprapune criza politică autohtonă? În ultima vreme, pe războiul din Iran, prima tentativă majoră americană (după parodia din Venezuela, relevantă ca semnal geopolitic, dar nu ca realitate, având în vedere condițiile aparte ale locului de desfășurare) de a conturna puterea Chinei în spațiul consacrat al Drumului Mătăsii, adică în Eurasia. Bilanțul atacului american din Iran e destul de modest, dar e doar un început. Însă un început care anunță deja sfârșitul… Recent, ministrul de finanțe al Indoneziei, probabil stimulat de acordul militar semnat cu SUA, a vorbit despre posibilitatea ca țara sa să perceapă o taxă pentru navele care tranzitează strâmtoarea Malacca, atac evident (simbolic, deocamdată) la capacitatea de export a Chinei. Unii analiști (e drept, chinezi) consideră că e un balon de încercare american: dacă nu cedați, voi, chinezii, în Iran, vă putem strangula mai aproape, în Malacca… Problema este că chinezii știu că SUA nu mai poate face ceea ce sugerează aceste acțiuni ale unor state „proxy”! E adevărat, rutele terestre alternative de care vorbesc chinezii, importante, ocolind marea, nu par nici ele complet asigurătoare, dar nici descurajarea de tip Navy nu mai este de actualitate. Așadar, China merge înainte! China critică recent proiectul de lege al UE numit al Acceleratorului industrial, pe care-l consideră discriminatoriu la adresa Chinei. China se pronunță cu fermitate: statele care caută să stopeze dezvoltarea țării (vezi cazul Indoneziei) nu fac decât să se agațe de un tren care merge în direcția greșită, de SUA, căci ea, China, este capabilă să dezvolte alte spații, iar pentru asta are capacitatea de a exporta tehnologie de ultim moment – un mod de a spune că cine refuză colaborarea cu China refuză progresul!
Să revenim la oile noastre. Nici USR-PNL nu este Europa, nici AUR nu este Rusia sau MAGA, nici PSD nu este China. Identificarea aceasta forțată este, încă odată, de consum intern. Ca și UE, România privește spre China ca spre o sursă de investiții directe. Acceleratorul industrial al UE nu pare un zid antichinezesc, dimpotrivă! Critica Chinei pare un mod mascat de a sugera o tensiune care nu există. O salvarea a aparențelor suveraniste. De fapt, UE și China sunt foarte compatibile. Mai mult, au nevoie stringentă una de cealaltă. Dacă, în toiul războiului dintre SUA și China, Europa poate ridica nivelul de condiționalitate al investițiilor chineze, este un amănunt în raport cu marele interes comun pe care și europenii și chinezii și rușii îl au, acela de a asigura echilibrul economic și geopolitic al Marelui Continent Eurasiatic.
România agent MAGA? E o glumă bună. România anti-europeană? O iluzie. Mai degrabă, în degringolada mare a crizei globale, România „mai puțin europeană” vrea să devină, de ce nu?, o poartă de intrare a investițiilor chineze. E un joc ciudat, în care pe teren sunt, în loc de două echipe, trei. Ca urmare, niciuna nu poate câștiga singură partida dar, în același timp, toate sunt obligate să câștige împreună jocul!
