Nu doar statele naționale au probleme de exercitare a suveranității. La nivel european, Comisia este presată să nu insiste cu preferințele europene în materie de vânzări de armament. Presiunea vine din partea aliatului cel mai mare al ultimelor decenii, SUA. Care aliat, se știe, se bazează foarte mult pe propria industrie de armament. Dar dacă UE este amenințată cu represalii din partea SUA (UE se angajase anul trecut să cumpere mai mult armament din SUA, în contextul războiului din Ucraina – și iată că deja avea un plan ascuns să nu execute angajamentul!), la fel de volatilă este și situația economiilor naționale europene.vAici avem, însă, două categorii de economii. Cele vestice, industrializate, exportatoare, și cele estice, care, din păcate, și-au pierdut capacitatea industrială tocmai în contextul aderării la Uniunea Europeană. În mod normal, economiile estice ar trebui să beneficieze în acest moment de reașezare a contextului economic și geopolitic global de o marjă mai mare de libertate, pentru a încerca să recupereze ceea ce au pierdut în materie industrială în ultimele decenii. Suveranismul este în principal despre industrializare. Și despre controlul suveran al acestei industrializări. Dar tocmai în acest moment, UE este „obligată” să preseze pentru a închide marja de libertate a statelor periferice, în contextul în care ea însăși (adică statele vestice dominante) este presată de SUA, de China sau alți actori să devină mai permisivă în materie economică. Și SUA și China reproșează Uniunii Europene tendința autarhică.
Între cele două mari economii și piețe de care depinde, UE va trebui să găsească o cale de mijloc sau un partener mai adecvat. Cel mai probabil, va fi China, dar drumul e încă sinuos. Însă, destinul UE nu este complet suprapus peste cel al statelor „periferice” din Est. Economia Germaniei se poate salva prin proiecte de tip SAFE sau prin colaborare cu China, dar dacă UE impune un standard în relația comercială cu China care să dezavantajeze statele estice în raporturile lor cu economia chineză, UE devine o nouă „cușcă de fier” (Max Weber), de data aceasta politică și nu doar economică. Realist vorbind, nici statele estice nu pot avansa acum în raporturile extracomunitare cu economiile dezvoltate (China, SUA) de pe poziții „suveraniste”. Filtrul UE este uneori necesar. Dar nu mereu și nu ca principiu de neocolit.
În concluzie, pentru a supraviețui realmente acestei crize planetare, UE ar trebui să fie suficient de fermă și în același timp suficient de flexibilă pentru ca statele membre neindustrializate să simtă un beneficiu real din apartenența „obligatorie” la UE. Altfel, Uniunea se va transforma într-o formă fără fond, cum era URSS în anii 1990…
