La începutul secolului al XIX-lea s-au petrecut importante schimbări pe harta politică a Europei, inclusiv în părţile sale răsăritene. Astfel Hanatul tătărăsc al Crimeiei a încetat să mai fie o forţă militară, el fiind înghiţit de expansiunea rusă spre sud şi sud-vest. Ofiţerul rus I.R. Koliarski, participant la războiul ruso-turc din 1806-1812 nota: „Tătarii, acest popor barabar, s-a dat încetul cu încetul cu ruşii”.
Aceeaşi soartă au avut-o şi tătarii din Bugeac: „Tătarii dispăruseră, emigrând în masă. Târgurile lor dispăruseră odată cu ei (…).După o lună de zile nu vedeai nicio urmă din mulţimea satelor care populau Bugeacul (…). Când te apropiai de o casă părăsită auzeai strigăte, ţipete, urlete şi o mulţime de pisici, de curcani, de găini, de gâşte, de raţe, care veneau să ceară mila omului, ocrotitorul lor firesc. Multă vreme cazacii şi ostaşii ruşi nu s-au hrănit decât cu păsări”. (Este vorba tocmai de intrea trupelor ruseşti în Basarabia, în urma ordinului primit, la 22 noiembrie 1806, de generalul rus Michelson, de a ocupa Principatele Române).
Trebuie precizat faptul că nici Moldova, nici Ţara Românească nu au opus rezistenţă la intrarea trupelor ruseşti, acestea fiind socotite ca o armată eliberatoare a unei puteri creştin-ortodoxe, aşa cum erau şi românii din cele două principate. Datorită acestui fapt, armata rusă a înaintat fără nicio piedică, astfel că în ziua de Crăciun ruşii ajunsese la Bucureşti. Nu întâmplător deci o mulţime de voluntari români, în frunte cu Tudor Vladimirescu, s-au înrolat în armata rusă, pentru a lupta alături de aceasta împotriva turcilor.
După cum se ştie, în cele din urmă, turcii au fost înfrânţi. Pacea ce s-a încheiat la Bucureşti, în 16/28 mai 1812, prevedea ca hotarul dintre cele două imperii să fie stabilit pe râul Prut, de la pătrunderea acestuia pe teritoriul Moldovei, până la vărsarea sa în Dunăre, apoi pe braţul Chilia. Totodată, teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) urma să intre în posesia Rusiei. La aflarea acestei veşti, mitropolitul Veniamin Costache a îndemnat la rezistenţă şi a susţinut aducerea cazului în faţa Congresului de Pace de la Viena.
Cedarea Basarabiei era cea de a doua ticăloşie pe care turcii au comis-o faţă de români. Prima fusese cedarea Bucovinei către austrieci, în 1775. Şi în 1812, ca şi în 1775,Turcia nu putea oferi nimănui ceva ce nu-i aparţinea! Fiindcă Ţările Române nu au fost transformate niciodată în paşalâce turceşti, deci nu au făcut parte integrantă din teritoriul turcesc, asupra căruia statul turc să-şi execite puterea şi autoritatea.
Este semnificativ şi faptul că în manifestul pe care ţarul Alexadru I l-a adresat nobilimii ruse, cu ocazia încorporării Basarabiei, nu se făcea nicio referire la vreun drept istoric al Rusiei aupra acestui teritoriu. Pur şi simplu, se vorbea de o „nouă provincie”, în care nobilimea rusă era îndemnată să se statornicească, fiindcă aici va găsi pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, nesfârşite herghelii, cirezi de vite şi turme de oi.
Încă un lucru ar mai trebui consemnat: dacă Congresul de la Viena (1814) a fixat graniţele vestice ale Rusiei pe teritoriile actuale ale Poloniei şi Finlandei, despre Basarabia nu s-a amintit niciun cuvânt. Acest lucru ne conduce la concluzia că diplomaţia rusă nu era deloc convinsă că acest teritoriu aparţinea cu adevărat Rusiei, motiv pentru care hotarul de pe Prut era considerat unul vremelnic. Din păcate, stăpânirea rusă asupra Basarabiei va dura ,,provizoriu” mai mult de o sută de ani. Adică de când „în 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. Aşa a notat, cu mâna tremurândă, pe o veche carte bisericească, un preot basarabean, pentru a rămâne spre ştiinţă generaţiilor viitoare.
Lasă un răspuns