Naționalismul românesc în fața activităților saprofite ale burgheziei iudaice. Românii, popor creștin, cu remarcabilă toleranță etnică și religioasă, nu s-au apărat de parazitismul iudaic prin metoda occidentală de expulzare a evreilor sau prin pogromur. În timpul celui De al Doilea Război Mondial, poporul nostru a salvat de la nimicirea fascistă cca 400.000 de evrei, număr consemnat și de liderul israelian, Shimon Peres (în anul 2015).
Tentativa tânărului stat român de a se apăra prin legi de parazitismul iudaic a fost spulberată de cancelariile apusene care condiționase recunoașterea României de înlăturarea tuturor opreliștilor în fața iudaicilor buluciți de un timp la noi. Consecințele negative pentru români s-au arătat imediat. Ba mai mult: apăruse cărți mincinoase evreiești, în care se scria că primii locuitori ai Daciei au fost … evreii. De aici e vizibilă pretenția expansionistă de constituire a statului-evreu în România. Asfel a apărut cauza genezei respectivului naționaism românesc de apărare.
Primul economist român care, cu date statistice, a denunțat pericolul burgheziei evreiești pentru România, a fost Dionisie Pop Marțian (1829-1865).
Oamenii de cultură români emiteau semnale publice alarmante. Mihail Kogălniceanu scria: „Întrebăm acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii, economic și politic, pentru o țară, a cărei populație se stinge din momentul în care intră în contact cu ei”.
Vasile Alecsandri, în discursul său din Senatul României (10 octombrie 1879), întreba, referindu-se la evrei: „Cine sunt năvălitorii, de unde vin și ce vreau (…), sunt cei mai exclusiviști din toți locuitorii pământului (…) dorind a face din țara întreagă (România – n.n.) o proprietate israelită?”.
M. Eminescu a arătat convingător, în repetate rânduri, caracterul devorator al activității cămătarilor și a altor burghezi evrei din România. Adevărul relatat de M.Eminescu a produs o ură viscerală, perpetuată până în prezent în mintea antiromânilor respectivei rase.
Filosoful și politicianul Vasile Conta ne atenționa: „Noi, dacă nu vom lupta împotriva elementului jidovesc, vom pieri ca nație ” (în Vechiul Testament, jidov = evreu).
Ca orice om de atunci, poetul Octavian Goga constata invadarea României cu israeliți: „Emigrația continuă nepotolită, metodică, ca dirijată de un chibzuit plan strategic”. Da, acest plan exista! El a fost susținut de către prim-ministrul Franței, Isaac Adolphe Cremieux (1796-1880), de președintele SUA, T.W. Wilson (1856-1924). Nu sunt semne de dispariție a planului de formare în spațiul carpato-pontino-danubian a statului, idee ce creiona la noi un stat evreiesc „binațional cu evrei clasă conducătoare și exploatatoare în calitate de națiune învingătoare și noi, românii, clasă subordonată și exploatată în calitate de națiune învinsă”, precum scria medicul, jurnalistul, profesor universitar, Nicolae Paulescu (1869-1931), descoperitorul pancreatinei, denumită insulină.
Conform informației publicate de către Paul Goma, proectul Israelului european includea Bucovina, Basarabia, Moldova, o parte din Ucraina, Galiția, Maramureșul, Slovacia. Capitala – la Lemberg (Lvov). Dumnezeu, atunci, a dus pe alături de soarta noastră cupa otrăvită a cotropirii proiectate. Însă iudaizarea structurilor interne ale României nu a încetat, ci s-a tot lățit.
Naționalismul românesc burghez. În perioada interbelică, reprezentanții acestui tip de naționalsm nu se arătau deranjați de caracterul reacționar-antinațional al regalismului spiței Hohenzollern. A) Naționalismul profesorului universitar Nicolae Iorga, preponderent vis-a-vis de amenințările șovinismului acaparator al burgheziei evreiești. Ceea ce nu-l împiedica pe pragmaticul N.Iorga să primească favoruri financiare din partea unui bancher evreu. B) Naționalismul profesorului universitar A.C. Cuza și a poetului O. Goga, în cadrul Partidului Național-Creștin – organizație condusă la început de ambii, apoi numai de O. Goga. Era centrat pe pericolul real evreiesc. Popularitatea P.N.C. depindea de numărul de evrei din zonă. Pe țară (unde evreii constituiau patru la sută din populație), popularitatea P.N.C. era de nouă la sută, în Moldova de Est (unde evreii constituiau 12 procente din populație), popularitatea P.N.C. constituia 22-37 la sută. C) Naționalismul național-țărăniștilor lui Maniu – „de firmă”, nu a împiedicat pe maniști să înăbușe în sânge greva de la Lupeni (1929), soldată cu 22 de morți și 58 de răniți.
Haretismul – naționalism inițiat și promovat de ieșeanul Spiru Haret, minstru al Instrucțiunii, primul român care a susținut în Apus teza de doctor în științe matematice. Țara s-a bucurat de un naționalism „cu maini”, umanist, iluminist – de iluminare a clasei țărănești, cu inițiativele unor modalități de apărare a sătenilor de activitatea hrăpăreață a burgheziei iudaice. Era un naționalism realizat de învățători, în activitatea extrașcolară. Un naționalism ”cu mâini ”. Înălțimea morală a lui S.Haret i-a atras calificativul ”Omul școalei, Omul adevărat”.
Naționalismul economic de înaltă demntate națională al lui Vintilă Brătianu (1867-1930). Inginer, om politic, cu cariera următoare: deputat, Primar al Capitalei, Ministru de Război, Ministru de Finanțe, Președintele Consiliului de Miniștri. Membru de onoare al Academiei Române. A formulat, pentru dezvoltarea României, principiul economic „Prin Noi Înșine” (1905). Anume: „…nu este permis să nu dai elementului național un loc de căpetenie și a ruga pe concesionarii străini să construiască și să exploateze căi ferate, garantâdu-le venituri, a ceda terenuri petrolifere ale Statului pentru ca alții să tragă folosul cel mare… ”. „…avem probe că putem găsi între români personalul special pentru orice ramură de activitate, avem în sfârșit conștiința nevoilor noastre mai bine ca orice alții”. În ”Enciclopedia României”, găsim caracterizarea activității lui V.Brătianu: „ S-a preocupat de stimularea muncii și inițiativei naționale , de apărarea intereselor poporului român și a drepturilor legitime pe care acesta le avea asupra bogățiilor țării. A adus o contribuție semnificativă la dezvoltarea gândirii eonomice protecționiste din țara noastră prin diversificarea argumentelor în favoarea industrializării și justificarea intervenționismului statal”. V. Brătanu a fost împotriva restaurației carliste. A fost un naționalism „cu mâini”.
Tragedia sfârșitului vieții lui Vintilă Brătianu este oglindită în piesa mea „Întronarea demolatorului democrației”.
Naționalismul românesc religios – Legionarismul. Componentele Mișcării Legionare, întemeiate de avocatul moldovean Corneliu Codreanu (numit Căpitanul): creștinismul ortodox de cea mai înălțătoare spiritualitate – în conexiune cu misticismul, concepția despre omul nou – Omul Adevărat, revoluționarismul anti- regim burghez-monarhic, tradiționalismul conservator, anticomunismul, anti-parazitismul iudaic. A fost un naționalism ”cu mâini”. Tineretul legionar, pe gratis, lucra la sate, construind podețe, reparând drumuri și biserici.
Naționalismul promovat de Ion Antonescu: etnic-primordial, civic, ortodox, anticomunist.
Curente naționaliste burgheze de după contrarevoluția antisocialistă și antiromânească: D) Naționalismul profesorului universitar, Ion Coja. Include: anticomunism, anti-parazitism iudaic, anti-iredentism maghiar, pro-ortodoxie, antiregalism. E) Naționalismul cultural al lui Corneliu Vadim Tudor: unionism, anti-iredentism maghiar, anti-parazitism iudaic, pro-ortodoxie, protest de tribună împotriva politicianismului elitei hoațe (de unde i se trage apelativul Tribun). F) Naționalismul liberal din Moldova de Est: Include liberalism, unionism, anticomunism, cu mulți adepți ai restabilirii regalității ex-regelui Mihai Hohenzollern.
Naționalismul românesc socialist 1. al marelui patriot Gheorghe Gheorgiu-Dej; 2. al marelui patriot Nicolae Ceaușescu. Includea: naționalismul civic de stat, conservatism cultural, organizarea statului cu orânduire socialistă multilateral dezvoltată (înrudită cu principiul „prin noi înșine”), antiliberalismul, antiimperialismul, reformismul, ateismul, primatul suveranității și neatârnării, procesul industrializării grabnice (forțate), epurarea eficientă a aparatului de stat de minoritarii anti-români – promotori ai holocaustului antitomânesc, revendicarea Basarabiei. Desigur, a fost un mare naționalism, „cu mâini”.
Naționalismul românesc creștin-socialist „Rezistența”, inițiat și promovat de către Andrei Salazarr.
Etnocentrismul economic-civic românesc elaborat, în ultimii șase-șapte ani, de către dr.Vitalie Pastuh-Cubolteanu. Include componentele principale: etnocentrismul economic de tipul celui utilizat la ridicarea statelor occidentale prospere, naționalismul civic de stat, doctrina socialistă, reformismul, orientări valorice ortodoxe cerute de modernitate, conceptul educațional Omul Adevărat, ideea Statelor Române ca spațiu-tampon suveran și echidistant între Apus și Răsărit.
Complinirea istorică a naționalismului românesc se manifestă prin dotarea sentimentului de dragoste de neam cu însușirile de activism civic mereu în lărgire a cuprinderii cât mai largi a segmentelor non-parazitare ale societății, conformării constante tezei biblice „Dragostea fără fapte este moartă”, ridicării bunăstării materiale, a nivelului cultural și spiritual al majorității populației, educării Omului Adevărat, apărării intereselor poporului și ale drepturilor lui legitime, păstrării dreptului poporului asupra bogățiilor țării, autoritarismului statal-reglator al evoluției eficiente și echitabile – toate aceste însușiri realizate de către Statul dotat cu naționalismul deplin, adică etnocentric, economic-civic, socialist. (sfârșit)
Lasă un răspuns