Patibularul de agenție și nesfințenia creației sale

Nu, nu este o „lucrare creativă” cum îi spun publicitarii într-o scuză ieftină! Este o pastișă mizerabilă care doar aparent pare potrivită „din întâmplare” în spațiul public după campaniile de scoatere a icoanelor din școli și acuzațiile președintelui față de „calea fanatismului religios” pe care ar fi apucat-o cele trei milioane de români semnatari ai definirii noțiunii familiei ca uniunea dintre bărbat și femeie! Este un melanj al lipsei de inspirație a unor creatori de mesaje din agențiile de publicitate și efectul de turmă superioară a acelora care preiau imitativ, la rang de adevăr suprem, jalnicele crochiuri decupate din folclorul urban al variilor mesaje de denigrare a simbolurilor și valorilor naționale. Acolo unde portul, vorba, lucrările definitorii ale ființei noastre, sunt catalogate de denigratorii patibulari ca fiind perimate, rușinoase, aparținătoare unor timpuri „de debara”.

A folosi arta pentru a transmite mesajele unor campanii publicitare reprezintă un act creativ. Și adesea, exagerarea poate fi benefică încercării de a forța limitele artei „acceptate”. Ale „coconului” de exprimare, vizuală ori non-vizuală, în care o societate se simte confortabilă la momentul ei.

Dar a transforma totul, nu într-o ridiculizare, ci o blasfemie, nu poate fi atașată și nici scuzată excesului de imaginație al „artiștilor”, fie ei și „de debara”, fie ei și simple „cadavre” care încearcă să-și decupeze fracul epigonului sugrumat de propria-i carență de exprimare artistică.

În campania lor vizând pericolele folosirii telefonului la volan, publicitarii ar fi putut alege atâtea forme de exprimare. Dar să vii să lipești peste icoanele neamului niște grosolane „smiley face”-uri exprimă nu doar sărăcie imaginativă și lipsă de profesionalism, ci și o direcție de batjocorire cu dedicație.

Dacă ar fi folosit caricaturi peste care să lipească plasturii moderni ai comunicării fugare, acele „emoticon”-uri definitorii lipsei de imaginație, de la uimire la zâmbete tâmpe, am fi vorbit de o minimă acțiune creativă. Dar nu, publicitarii au luat trei dintre icoanele noastre și au trântit peste fețele sfinților peticele fără viață ale comunicării moderne: „smiley face”-uri.

Neîndoielnic, dacă celor de la „Charlie Hebdo” li s-ar fi propus o asemenea campanie, cu toată aplecarea lor spre ridiculizarea oricărei religii, și nu ar fi acceptat astfel de „lucrări creative” demne de clasele primare.

Și da, dacă publicitarii non-creativi s-ar fi limitat la această formă de (non)exprimare, campania lor vizând reducerea accidentelor auto, ar fi fost doar o altă acțiune eșuată. Pentru că, în cele din urmă, nici publicitarii nu pot fi mereu geniali, nu?!

Dar, după batjocorirea imaginii sfinților noștri, ei au mers mai departe și le-au dat și noi nume. Arhanghelul Mihail a devenit „Sf. Zâmbărie Nevindecătorul”, Mântuitorul a fost transformat în „Sf. Trolofimia Preacobitoarea” (aici și o ridiculizare deloc fină la adresa celor ce nu acceptă LGBT-ul în viața creștină) iar Sf. Ioan Botezătorul a fost transformat în „Sf. Clipocisie Gură de Plumb”.

De fapt, chiar „creatorii” au deslușit scopul real al campaniei, în momentul în care au ieșit la rampă cu singura replică de care au fost în stare în fața oprobriului public, susținând că „a presupune că icoanele ne protejează în orice situație este pe cât de absurd, pe atât de periculos”. Adică, întreaga campanie era îndreptată, de fapt, nu împotriva folosirii telefonului la volan, ci a icoanelor care, după școli, a trebui înlăturate probabil și din mașinile personale, iar mâine-poimâine și din viața noastră, nu?!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*