Cultura politică a etnocentrismului românesc
Odată ce există fenomenul politicii, există şi cultura politică. E drept, nu la toţi membrii maturi ai societăţii. Cultura, precum bunurile materiale, e distribuită foarte neuniform, chiar insuficient. Cultura este ceea ce se cultivă prin instruire, educaţie şi autoinstruire. De unde vine şi ce înseamnă cuvântul politică? La formarea acestui termen, grecii antici, cu mai bine de două mii de ani în urmă, au contopit două cuvinte : poli, ce înseamnă multe şi tikos – interese. Clar, politica înseamnă multe interese. Unde sunt mai mulți oameni, apar două şi mai multe interese, întotdeauna se produc ciocniri.
Posesorii de cultură politică soluţionează fără migrene întrebarea „Şi eu cu cine votez?”. Posedarea necesarei culturi politice este necesară definirii şi exprimării propriilor interese economico-sociale. Aceste interese pot fi comune cu interesele altor cetăţeni, constituindu-se în interese de grup, de pătură socială, de clasă socială. Interese naţionale exprimă interesele majorităţii naţiunii. Interesele diferite se ciocnesc, se lovesc, se combat. E de dorit compromisul. În absenţa compromisului logic şi pe dreptate, ciocnirile verbale continuă în confruntări cu arme. Cel mai dur şi mai rigid conflict este conflictul dintre clasa dominantă – pătura superpusă, vorba lui M.Eminescu – şi oamenii muncii. E un conflict antagonist. Trebuie, vrei-nu vrei, să participi.
Viaţa este luptă, cei care ştiu, au cultura politică necesară şi voinţă, luptă mai bine decât cei care nu ştiu. Cunoştinţele, afirma filosoful şi omul de stat englez F.Bacon, sunt forţă! Trebuie să fii neghiob, ca de bună voie să te dezici de puterea cunoaşterii. Grecii antici îi numeau idiotikos pe cetăţenii care aveau numai interese individuale.Termenul provine de la unirea a două cuvinte: idio – individual, şi tikos – interese. Clasele dominante, cum arată istoria societăţilor cu clase antagoniste, ţin cu colţii şi cu ghearele ca numărul ştiutorilor să fie cât mai mic. Fac tot posibilul ca să fie maximal numărul de idioticos. Din suma de însuşiri a politicii, evidenţem trei: 1. Politica este lupta pentru a instala regulile proprii ale Jocului. 2. Politica înseamnă dirijarea distribuirii resurselor. 3. Politica este un instrument de autoreglare conştientă a societăţii. Noţiunea de cultură politică a fost lansată de către iluministul german J.Herder.
Prin definiţie, cultura politică prezintă un sistem extrainstituţional care include tradiţiile politice, valorile politice, orientările, scopurile politice şi comportamentul politic.
De ce avem nevoie de cultură politică etnocentristă? De cultura politică depinde soarta unei naţiuni. Cultura politică matură, cu alterări minime, măreşte posibilitatea armonizării diferitelor interese de grup şi stabilitatea socială. De cultura politică matură – cea participativă la procesele din ţară, depinde capacitatea de apărare a ţării de poftele neocoloniale ale rechinilor capitalişti de peste hotare. Expansionismul devorator al asasinilor economici ameninţă existenţa statelor dîn afara Occidentului. Trebuie de luat măsuri de autoapărare! Parte componentă a complexului de autoapărare naţională se cuvine să fie educaţia culturii politice a etnocentrismului. Ignoranţii şi manipulatorii din serviciul străinilor afirmă, că învăţământul trebuie să fie steril politic. Prostii subversive! Deja în secolul al XIX-lea, în spaţiul cultural românesc era conştientizată legătura indisolubilă dintre economc, politic şi îmvăţământ.
Noua disciplină de studiu – etnocentrismul românesc va include două faţete legate indisolubil: economică şi politică.
Etnocentrismul românesc are la temelia sa fidelitatea faţă de naţiune, independenţa politică, activitatea pentru binele poporului român din ambele Ţări Române, apărarea nivelului de viaţă al naţiunii, a teritoriului de trai, a resurselor economice şi a valorilor spirituale. Să preluăm pentru noi ideea filosofului german Fichte, care la 1808, în „Adresări către naţiunea germană”, afirma: nemţii singuri trebuie să-şi construiască propria istorie! Deşi trântiţi de două ori în colbul înfrângerii în cele două războiae mondiale, ei astăzi au cea mai performantă economie din Apus. Una din cheile succesului, pe lângă hărnicie, invenţii, economisire, este etnocentrismul german. Să terminăm cu trepădatul după porunci la Bologna, Veneţia, Bruxelles! Din cele trei tipuri de naţionalism (liberal, cultural-etnic, civic) să-l alegem şi să-l montăm în etnocentrism pe cel mai eficient – pe naţionalismul civic.
Naţionalismul liberal e defectuos prin faptul, că nu apără ineresele ecomice ale poporului. Liberalii demonstrează atenţie doar omagierilor culturii naţionale. M. Eminescu spunea: liberalii au gură de miel şi inimă de lup. Naţionalismul etnic susţine, că membrii unei naţiuni sunt uniţi prin zestrea comună, sânge originar comun, limbă, tradiţii, religie, ataşamentul faţă de pământ. E o concepţie romantică, idealizantă, fără idei sociale de valoare.
Naţionalismul civic sau revoluţionar-democrat acordă mai puţină atenţie comunităţii sângelui unui popor. Dragostea faţă de naţiune este centrată pe două direcţii principale: 1.pe îndeplinirea ireproşabolă a tuturor obligaţiunilor cetăţeneşti şi 2.exigenţa faţă de aparatul de stat, afirmând că legitimitatea statului este creată de participarea activă a cetăţenilor în luarea deciziilor şi de gradul, în care statul reprezintă interesele poporului, „voinţa poporului”. „Voinţa poporului” are următoarele modalităţi de afirmare: referendumul, dezbaterile publice, sondajele etc. Există posibilitatea reală de influenţare a deciziilor, de înlăturare din post a oricărui funcţionar, inclusiv a şefului statului compromis de acţiuni penale şi antinaţionale.
Etnocentrismul naţionalismului civic (revoluţionar-democrat) are funcţiile integrativă şi defensivă. În ţară există numai o singură etnie-nucleu, constituită din etnicii băştinaşi şi din minoritarii etnici asimilaţi. Minoritarii etnici conlocuitori, care doresc să rămână neasimilaţi nu pot deţine funcţii de conducere în stat la nivel de judeţ / raion şi ţară. Etnocentrismul civic se delimitează strict de carenţele extremiste ale şovinismului, rasismului, fascismului. În viziunea mea, etnocentrismul civic are următoarele scopuri politice. Deoarece politicul este expresia concentrată a economicului, scopurile politice ale etnocentrismului civic sunt în strânsă legtură cu economicul:
- Demafiotizarea şi decolonizarea Ţărilor Române.
- Combaterea eficientă a delapidărilor din fondurile publice.
- Restituirea poporului român a tuturor bogăţiilor subpământene, întreprinderilor din interiorul hotarelor Ţărilor Române.
- Întreprinderile de importanţă strategică vor fi gestionate de către stat.
- Întreprinderile mijlocii pot fi în proprietate mixtă: 50% – a statului, 25% – ale lucrătorilor întreprinderii, 25% – a altora.
- Eficienţa aparatului de stat va fi masurată cu două criterii: eficienţa şi echitatea. Dacă măcar una din aceste două exigenţe nu este satisfăcută, conducerea statului trebuie schimbată.
- Echitatea socială se bazează pe impozitul progresiv pe venit – cu cât e mai mare venitul neinvestit în producţia autohtonă – cu atât mai mare e impozitul (până la 50-60% din venit).
- Taxa pe lux (locuinţe luxoase, vile luxoase, maşini luxoase, bijuterii).
- Controlul strict al scoaterii banilor din ţară. Un serviciu special va monitoriza ieşirea banilor din ţară. Peste hotare pot fi cheltuiţi banii pe sejur, lucruri personale, procurarea maşinilor şi utilajelor necesare economiei noastre, a mărfurilor care nu se produc la noi.
- Crearea filialelor Băncii de Stat in centrele raionale/judeţene, pentru finanţarea activităţilor de producere, la dobânzi minimale (doi-patru la sută). 75 la sută din bănci trebuie să parţină statului nostru.
- Reformarea sistemului judiciar, asigurarea independenţei judecătorilor de presiunile politice şi de corupători.
- Curmarea delapidării banilor publici prin măsuri severe, inclusiv confiscarea averii şi închisoarea pe viaţă.
- Monitorizarea învăţământului (a programelor, manualelor) de către electorat, dreptul de a dezbate public şi a insista asupra înlăturării carenţelor evidenţiate.
- Excluderea intervenţiei în programele şcolare şi manuale a persoanelor şi organizaţiilor de peste hotare.
- Idealul educaţional corespunde prevederilor noţiunii de OM ADEVĂRAT.
- Revenirea la studiile universitare de cinci ani în instituţiile, unde au fost reduse la trei ani.
- Elaborarea listei specialităţilor necesare ţării, reieşind din necesităţile economiei naţionale, nu la indicaţiile de peste hotare.
- Elaborarea şi realizarea a unei suficiente protecţii sociale pentru copii şi pentru categoriile sociale defavorizate.
- Introducerea obiectului de studiu „Protecţia de manipulaţile psiho-informaţionale”.
- Stimularea cercetărilor ştiinţifice şi luarea măsurilor de menţinere în ţară a specialiştilor valoroşi.
- Susţinerea de către stat a producătorilor autohtoni prin subvenţii suficiente.
- Pentru păstrarea locurilor noastre de muncă, de cultivat principiul „Cumpărăm prioritar mărfurile produse la noi”.
- Deşi străinii doresc să cumpere pâmânturi în Ţările Române, noi nu le vindem! Loturi de pământ pot fi vândute doar locuitorilor români din satul respectiv.
- Reducerea costului produselor gospodăriei săteşti prin eliminarea intermediarilor între producător şi cumpărător, prin crearea holding-urilor.
- Mărfurile alimentare şi industriale produse la noi trebuie să fie de calitate înaltă, la nivelul exigenţelor internaţionale.
- Păstrarea, promovarea şi protecţia culturii româneşti.
- Recunoaşterea meritelor, aprecierea socială a persoanelor merituoase. Promovarea imaginii acestora ca mostre demne de urmat de către tineret.
Formarea tuturor elementelor culturii politice etnocentriste se va realiza urmând neabătut scopurile etnocentrismului civic.
Omul Adevărat. Proiect de personalitate necesară ridicării țării
De la domn – la Omul adevărat. La români, cuvântul domn are câteva semnificaţii: de stăpân suprem – Dumnezeu, de suveran al Ţării Româneşti şi al Moldovei, de bărbat – termen de politeţe întrebuinţat izolat sau înaintea numelui sau titlului unui bărbat căruia i se adresează sau despre care se vorbeşte (Mic dicţionar enciclopedic, p.303).
Există, în vorbirea curentă, un sens neconsemnat de dicţionar, cu o conotaţie de apreciere aprobativă („o, acesta e domn!”) sau dezaprobativă („nu e domn, nu ai cu cine vorbi!”). Aprecierea de domn/nedomn reiese, evident, dintr-o închipuire. Ce se are în vedere? Este chip de utilizat în pedagogie etalonul de domn?
Noţiunea calificativă de domn, auzită în spaţiul românesc până la Prut (în Moldova de Est nu este utilizată ca etalon!), include un grup restrâns de trăsături. Un pedagog din Constanţa mi-a scris, că a fi domn îmseamnă „un om serviabil, cumsecade, poţi avea încredere în el”, alt pedagog, din Braşov, mi-a relatat că a fi domn „înseamnă cineva cu cei şapte ani de acasă, bine educat, manierat, cu ţinută morală, cu ceva carte, respectuos, cinstit”.
De ce în teritoriul dintre Prut şi Nistru nu este utilizat calificativul de „domn”? Sunt câteva cauze. Prima: după acapararea la 1812 de către ruşi a Moldovei răsăritene, redenumite de către ţarşti Bessarabia, românii subjugaţi nicidecum nu se simţeau domni. Altă cauză: în spaţiul cultural rusesc, foarte rar este utilizată adresarea de politeţe gospodin (domn), respectiva adresare fiind exprimată prin alte modalităţi, lipseşte calificativul gospodin (domn). Aprecierea maximal pozitivă a unui bărbat este nastoiaşcii celovec – om adevărat. Noţiunea aceasta este mai largă decât omul cumsecade, manierat.
Calificativul de om adevărat, în hotarele fostui Imperiu rus, este nu numai de circulaţie cotidiană, ci a fost, un timp, scop pedagogic. Spre exemplu, la începutul secolului al XIX-lea, Stepan Şevâriov (1806-1864), şeful Catedrei de pedagogie a Universităţii dun Moscova, considera ca sarcină principală a educaţiei familiale şi şcolare nu umplerea elevilor cu informaţii aplicative, ci dezvoltarea la copiii ruşi a „omului interior”, în care se uneşte general-umanul cu elementele de bază ruseşti (История педагогики, р.168). Celebrul pedagog ucrainean, Anton Makarenko (1888-1939), autorul unui nou sistem pedagogic, realizat cu brio, afirma că principala specialitate a absolvenţilor şcolilor trebuie să fie cea de om adevărat. A. Makarenko a expus ideile sale şi experienţa pedagogică în romanul best seller „Poem pedagogic”. Iar scriitorul rus Boris Polevoi a descris viaţa pilotului militar Alexiei Maresiev în cartea „Povestire despre un om adevărat”. Acolo găsim trăsăturile emoţional-volitive şi morale ale Omului Adevărat, în condiţiile de război şi mari încercări. Consider absolut necesară plasarea noţiunii de Om adevărat ca prim scop educaţional în pedagogia românesacă. Ce înseamnă Om adevărat, în condiţiile actuale? La 1998, în monografia mea „Aspecte psihologice ale educaţiei”, am elaborat 40 de enunţuri la această noţiune. Materialul meu Cine este om bun?, retipărit în săptămanalul „Literatura şi arta”, a fost decupat de către redactorul ziarului „Accente” şi prins în pioneze pe un perete din biroul său. Redactorul, dl Sergiu Afanasiu îi punea pe vizitatori să citească mai întâi acel material: „Ia vezi, dacă eşti om bun!… Doresc să vorbesc numai cu oameni buni!” Se pare, că a fost prima aplicare cu scop calificativ a noţiunii de Om bun (în viziunea mea)…
Între timp, câte ceva s-a mai schimbat în lume. Trebuie să se modifice şi unele teze ale notiunii de Om adevărat (sau Om Bun). (va urma)
Lasă un răspuns