Zăpada cădea din cer și se așternea bogată pe pământ. Cu fiecare pas făcut simțeam că mă afund tot mai mult în nisipul alb ce scrâșnea sub călcătura pașilor mei. Totul în jur reflecta poleiala albă a cerului de decembrie în prag de an nou. Îmi venea să alerg și să înfrunt fulgii de zăpadă ce îmi biciuiau cu obrăznicie fața. Așa am și făcut în cele din urmă, când decis să nu mă mai las dominat de plăsmuirea argintie a iernii, am repetat cadența pașilor grăbiți peste gheața depusă în timpul nopții făcând eforturi de acrobat ce se menține pe sârma îngustă ce leagă cele două tărâmuri sigure ale pilonilor de rezistență.
Și totul alerga în jurul meu, în timp ce aparent stăteam pe loc și contemplam clădirile, locurile, copacii și oamenii ce se clătinau în ritmul pașilor mei. Fulgii mă loveau tot mai puternic pe față și se depuneau abundent pe haine decorând un om de zăpadă mișcător prin tumultul potopului alb. Priveam fără să gândesc și admiram fără să raționez în vreun fel. Gândurile stăteau agățate în cuierul de la ușa cugetării, care uimită lăsase loc purei percepții a realității lucrurilor.
Dar oare era doar realitate în jurul meu? Nu cumva imaginația se juca prin mijlocul trăirilor generând noi plăsmuiri ce se combinau după regulile alchimiei necunoscute a sufletului? Unde mă opream eu și de unde începea natura? Care era limita de demarcație dintre cele două? Greu de răspuns! Zăpada care mă împiedica să alerg, frigul ce încerca să mă pătrundă cu îmbrățișarea sa de gheață și umezeala ce îmi încerca pe rând degetele de la mâini și de la picioare în ciuda îmbrăcămintei de protecție mă determinau să pierd noțiunea de frontieră dintre mine și univers.
Totul alerga în jurul meu, iar eu stăteam privind uimit risipa de mișcare a lucrurilor. De unde venea acea energie ce anima obiectele și însuflețea tresărirea lor continuă ca sub bagheta unui dirijor nevăzut? Să fi fost doar lumina solară ascunsă în mișcarea maselor de aer aflate veșnic în confruntare, dar neavând niciodată un învingător pe termen lung? Să fi fost mai mult decât atât, mai precis o energie telurică similară gravitației ce ne ține în lanțuri și ne determină să ne luăm la trântă cu ea mereu? Dificil de răspuns! Dar șuierul vântului mă împiedica să îmi las gândurile să zburde mai departe pe tărâmului logicii lipsite de certitudine.
Pomii erau ninși cu beteala imaculată tăiată anume în cămările cerului de un maestru ce s-a jucat fără aibă prea multe reguli. Aici un fulg mai mare, dincolo altul mai mic. Forme neregulate, dar mereu unice, împletite doar pe baza asocierii lipsei de culoare. Fiindcă albul nu poate fi o culoare, ci reprezintă sinteza oricărei forme cromatice. Albul și negrul, aceste noțiuni lipsite de culoare, una în sensul cuprinderii și alta în cea a respingerii. De ce alb? De ce nu altă nuanță, sau măcar o culoare reprezentativă?
Mi-ar plăcea o ninsoarea albastră, urmată poate chiar de violet cu tentă de asfințit. Sau o zăpadă de culoare portocalie cu nuanțe roșiatice asemenea răsăritului de soare. Cum ar fi așa ceva? Ne-am lovi cu bulgări de culori diferite, iar întreaga zare ar fi cuprinsă de un curcubeu de culori ce ar conferi viață și dinamism asprului anotimp al amorțirii vieții. O zăpadă violetă spre seară, iar dimineața una portocalie, nu ar fi frumos?
Iar pomii, să fie plini de astfel de globuri de culoare care să îi transforme în arbori ornamentali făcând să nu mai fie necesară uciderea brazilor și împodobirea lor artificială cu podoabe create de om. Și atunci, iarna ar deveni cel mai frumos anotimp rivalizând cu splendoarea primăverii, maturitatea verii și amurgul toamnei. Iar în loc de beteala monotonă ce se revarsă spasmodic din cer, mi-ar plăcea să discern globuri multicolore, diafane și pufoase cum s-ar așterne pe locuri și oameni, priveliști și simțăminte, după regulile clare ale artei ce nu admite haosul, ci doar așezarea ordonată a elementelor.
Și dacă forma zăpezii ar fi nu numai globulară, ci cuprinzând și alte reprezentări geometrice în genul tetraedrului, piramidei, cubului, dodecaedrului și altele asemenea? Dacă întreaga familie de forme și-ar da întâlnirea sub pretextul ninsorii, atunci întreaga zare s-ar umple de armonie și frumos, iar noi am putea admira cea mai de seamă descătușare a geniului naturii. Da, ar fi o priveliște ce ne-ar umple de bucurie în fiecare zi și am aștepta cu drag sezonul rece al frigiderului cosmic, deschis de data aceasta fanteziei creatoare și nu nimbului tern al albului universal.
Dar alerg mai departe printre fulgii de zăpadă. Văd crengile copacilor grele sub densul omăt și cerul de un alb lăptos ce nu se mai satură să arunce cu pietricele albe și cu steluțe minuscule, vizibile din păcate doar sub lupa microscopului. De ce să ascunzi ce este frumos? Există o teamă ca nu cumva să fim fermecați de orizontul ascuns al lucrurilor? De ce să călcăm cu nepăsare peste pietrele prețioase aflate la temelia realității din care temporar facem parte?
Dar sunetul vântului ce îmi șuieră prin dreptul urechilor mă determină să grăbesc pasul. Îmi șoptește ceva pe o limbă necunoscută. De unde să știu ce vrea el de la mine? Poate are să îmi spună taine adânci și vrea să îmi vorbească despre originea lucrurilor. Sau poate are intenția să îmi descopere viitorul ascuns în prezentul din jurul meu, dar pe care simțurile mele tocite nu îl mai pot discerne. Ce vrei să îmi spui tu, plăsmuire nevăzută, ce te joci pe lângă mine și îmi arunci șoapte pe care nu le pot înțelege? În ce sistem vocalic te exprimi? Sau care sunt semnele tale să le pot citi în întregime?
Dar el nu vrea să îmi spună, ci șuieră în continuare în graiul său, iar eu continui în al meu. Care dintre ele este mai bun în descrierea lucrurilor? Onomatopeea sau cuvântul articulat? Răcnetele nesincronizate sau silabele așezate pe portativul vorbirii? Greu de spus, fiindcă se aseamănă dilemei începutului oului sau al găinii. Cine este oul și cine este găina? Cel care șuieră sau cel care vorbește? Nu știu și nici nu încerc să dau vreun răspuns.
Acum simt mirosul de lemn ars ce se revarsă negru din coșurile caselor ce folosesc încă acest combustibil elementar abandonat de marea parte a lumii civilizate. Dar mai mult îmi place cărbunele arzând în vatră și aroma sa primordială răpită din adâncul muntelui. Îl simt cenușiu și proaspăt în palmă cum se sfărâmă discret cu urme de grafit înainte de a-l arunca în foc. Cu părere de rău îmi luam rămas bun de la bucățile de smoală solidificată, așa cum credeam pe vremuri, înainte de a fi adăugate în cuptorul ce prelua cu lăcomie orice fel de combustibil apt să ardă în pântecele sale.
Stomacul său nesățios ne hrănea ulterior cu căldură pe toți cei din casă, în timp ce afară iarna șuiera și ne încerca ferestrele zgâlțâind sticla și zugrăvind imagini fantastice din condensul zăpezii topite. Dar eu alerg în continuare, iar casa bunicii unde am văzut toate acestea rămâne în urmă. Fulgii mi se așează pe buze și simt gustul Brașovului în miez de iarnă, al acelei perdele dense de alb ce mă împresura mergând spre școală și mă determina să hoinăresc spre nicăieri în căutarea a ceea ce nu știam dar așteptam cu nerăbdare. Îmi doream să cresc, să devin om mare? Da și nu, fiindcă pentru mine copilăria avea o reprezentare completă. Da, mă gândeam să știu tot mai multe lucruri, dar în același timp să rămân copil în suflet, în percepție și în afecțiune.
Oamenii mari m-au speriat mereu prin schematismul gândirii și sărăcia registrului emoțional. Nu, nu doream să fiu un astfel de om mare. Chiar și acum, mă simt asemenea unui copil ce se minunează mereu de miracolul vieții și al existenței. De ce-urile acelei vârste mă urmăresc încă. Nu mă grăbesc să dau răspunsuri. Adulții le știu pe toate, dar eu sunt în continuare un ignorant în privința răspunsurilor definitive și al schemelor stabilite de gândire sau comportament.
Sunt un copil ce alergă prin zăpadă și se bucură de albul unei zile neașteptate după o noapte de încordare sub apăsarea entuziasmului de a fi, de a exista și de a trăi. Sunt un adolescent ce își trăiește iubirea de frumos în relație directă cu natura, fără să dea prea multă atenție celor din jur, prea preocupați de lucrurile concrete ale firii. Privesc și alerg prin zăpadă în ritmul știut doar de mine și de natura ce mă însoțește mereu.
Privesc și nu judec, mă uit și nu caut să sfărâm prin logică bulgării existenței. Iau lucrurile așa cum sunt, iar ele mă poartă asemenea unei corăbii pe talazurile învolburate ale timpului. Sunt același copil în exact același spațiu nemărginit al universului trăind mereu timpul sub forma sa prezentă. Gust mereu experiența vieții cu bucurie și nesaț la fel ca în prima zi a trecerii mele prin această lume. Și alerg, mereu alerg, fără să mă uit înapoi, fiindcă nu există decât un drum ce se strecoară printre oameni și lucruri jucându-se cu mine de peste patru decenii și sper că pentru încă multe altele asemenea de acum înainte.
Gata, am ajuns la destinația acestei dimineți și am intrat în clădirea secolului al XXI-lea. Dar privirea mea se întoarce spre omătul de afară, iar sunetul căderii zăpezii transformate în picuri de apă îmi desfată auzul. Sunt eu și totuși nu neapărat același. Privesc în oglindă și observ văile săpate de timp pe fața mea, dar știu că ele reprezintă doar o impresie de moment, fiindcă în spatele zâmbetului privirii mele se află un copil care se joacă în continuare în mijlocul jucăriilor mari și mici care îl înconjoară.
Lasă un răspuns