Pe bulevardul fost Lenin, astăzi Ştefan cel Mare şi Sfânt, s-a perindat multă lume stranie. Cei mai vestiţi păreau a fi Liubomir Iorga, care cânta la vreo zece instrumente muzicale pe care el le şi meşterea. Dintr-o tărtăcuţă de dovleac în formă de pară a făcut un instrument nou—iorgafonul. Cu iorgafonul l-a uimit şi pe saxofonistul Bil Clinton, pe când Iorga l-a însoţit pe Mircea Snegur într-o delegaţie în SUA. Isprava lui cea mare a fost când o vară întreagă s-a plimbat pe bulevard cu o mioriţă bucălaie. Aceasta avea canafuri colorate ca să nu fie deocheată, precum şi unghiile dichisite cu un lac roşu strident.
Ciudat în felul său părea a fi şi scriitorul Andrei Strâmbeanu, care editase o carte de proze , prima şi ultima în viaţa lui de scriitor al poporului, „Mireasa”, pe care o povestea mai bine decât o scrisese. Ce-i drept, poezia sa Primăvara, în interpretarea ansamblului Noroc rămâne a fi şi după 40 de ani un şlagăr. Lumea l-a poreclit scriitor oral. Dar porecla nu s-a lipit. Pe vremuri, când bulevardul mişuna de boemi de primă mărime, printre ei se credea a fi şi Strâmbeanu, numai că era mereu în criză de bani şi în buzunarul de la cracul stâng al pantalonului ros în genunchi, avea o rublă de metal cu chipul lui V.I.Lenin pe ea. De cum apărea vreun barosan de talia lui Anatol Ciocanu, care ridica onorarii solide de la edituri , televiziune şi ziare , mai peste o zi, Strâmbeanu scotea la iveală rubla cu noroc şi scuzându-se că nu are mai mult, arăta cu mâna stângă spre restaurantul Moldova. Acolo se gătea o ciorbă mai bună ca la mama acasă, dar şi o sărbuşcă, garnisită în orice anotimp cu un fel de castraveţi din grădina ursului. La felul doi erau cotlete şi pui fripţi cu sos de migdale. Vă lasă gura apă? Până la urmă rubla lui Strâmbeanu rămânea în alt buzunar, tot necheltuită, dar numai bună pentru taxi. Pe atunci cu o rublă cutrierai oraşul dintr-un capăt în altul. Întrucât Strâmbeanu locuia aproape de centru, mai la deal de Cimitirul Central, uneori primea şi rest, dacă insista, desigur. Dar cine cere rest la ora două spre dimineaţă?
Un alt călător plimbăreţ pe bulevard era Pavel Sabin (în acte Savin), fostul soţ al genialei actriţe, Constanţa Târţău. Avea o umbrelă demodată şi decolorată, în care o fi făcut paradă vreun strămoş de al lui din satul de chiaburi, Holercani despre care poetul academician, Andrei Lupan, a scris o poezie, care nu a prea plăcut la curte, dar care rămâne mereu actuală.
HOLERCANI
Lasă-te de bazaconii, bade, /Chit că-ţi stau trei „ZIM”-uri în garaj,/Că se miră oameni cumsecade / Cum îţi faci hatârul buclucaş.//Stau colhoznici pe girezi de paie,/ Sprijinindu-şi barba în ţăpoi, /– Bine mai zidesc, bre Nicolae! /– Bine, măi, dar nu e pentru noi! // Că noi doar grăiam într-o părere, /Cum ni-i satul bun cu avuţii, /Să ne dreagă, musai inginerii,/Un spital de calitatea-ntîi.//Căci avem din cei bolnavi de maţe, /Cu oftici avem şi cu necaz:/Faceţi sanatoriu şi trataţi-i,Cum se fac, de-o pildă, prin Căpcaz. // Noi ştim munca şi-am zidi de toate, /Şi-avem piatră bună şi-am da bani…Dar o casă pentru sănătate/,Tare ne-ar prii în Holercani.- //Plănuiesc colhoznicii degeaba, /Vorba ceea: „pune-ţi pofta-n cui”! /Bietul Şef i-a pus pe toţi la treabă, /Pentru sănătatea dumnealui. //Iată, ici, cocoana cea mai mare /Va dormi cu dosul în şezlong, /Dincolo – cămara servitoarei /şi-un pavilion pentru ping-pong. /Şi alei şi drumuri asfaltate,/Şi umbrite plaje şi maidan: /Când e vorba despre sănătate /Dumnealui nu cruţă nici un ban. //Şi privesc de pe girezi de paie,/ Oameni sprijinindu-se-n ţăpoi, – Bine mai zidesc, bre Nicolae! /– Bine, măi, dar nu e pentru noi! „
Acest Pavel Sabin mai devenise vestit prin faptul că era un bun şi priceput consultant literar , mai întâi la Teatrul Luceafărul, iar mai apoi la Naţional. Pe lângă toate, cunoştea vreo zece limbi. Poliglot sadea. Se descurca şi în ebraică, cum ai dezghioca seminţe de dovleac. Într-o zi descoperă el că Gala Galaction are o scăpare într-un verset din Sfânta Scriptură şi ar vrea să consulte originalul. Bate urgent o telegramă la Ambasada Israelului de la Moscova, solicitându-le versetul cu pricina ca să corespundă întocmai cu originalul. Ăştia de la Ambasada Israelului, bucuroşi să facă un bine poporului moldovenesc, care are un om atât de cărturar, îi trimit tot textul biblic, care abia de încăpea în vreo zece lăzi.
În scurt timp ajung lăzile Ambasadei la … securitate. Aceştia le desigilează, pun manuscrisele sub microscop,dar întrucât n-au nici un specialist care cunoaşte ebraica, îl telefonează pe Ion Podoleanu, directorul Teatrului Academic „A.S.Puşkin” şi-l întreabă de subalternul lui nu-i cumva evreu?
– O fi făcut vreo boroboaţă? întreabă Podoleanu speriat.
– Nu. I-o venit o scrisoare din Israel şi pe noi ne interesează de evreu şi dacă poate să ne-o tălmăcească şi nouă.
– Înţeleg că trebuie să-l dau afară, oftează directorul Podoleanu.
– Nu te grăbi, zice securistul, dacă-i aşa de învăţat, am putea avea scandal internaţional. Mai bine îi facem o profilaxie şi o să uite de Tel-Aviv.
Straniu în felul său a fost şi actorul şi regizorul Ilie Todorov, crescut la orfelinat, vorbea mai mult ruseşte cu actorii şi dramaturgii. La o repetiţie a spectacolului „Radu întâiul şi ultimul” după o piesă de Aureliu Busuioc, un actor se chinuia să bâlbâie o frază cam românească. Todorov se răsteşte:- Care idiot a scris fraza asta stufoasă? Din sală se face auzită o tuse dezlănţuită. Todorov îl observă printre ultimele rânduri pe Busuioc şi ca să dreagă busuiocul, zice:
– Piesa-i minunată, actorul e de pleaşcă!
Tot Todorov încearcă să-l aducă în albia sa pe un actor începător. Acesta nu se lasă bătut. Şi Todorov strigă:
– Arătaţi-mi idiotul care a fost profesorul acestei creaturi!
Tot din sală se aude vocea actorului şi profesorului Victor Ciutac.
– Eu l-am învăţat, măi Ilie…
– Minunat, Victore. L-ai învăţat bine, dar el n-a înţeles nimic.
Lasă un răspuns