Mihaela Arsenescu Werner – travestiu în lebădă

Statuile nu intră niciodată la pensie fiind condamnate la veșnicie. Pe o inexistentă, din păcate, Alee cu statui, așez marii actori, personalități din istoria Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, mulți dintre ei argumentați valoric prin calitatea de ”membri societari”. Intre aceștia Aristizza Romanescu, Miluță Gherorghiu, Any Braeski, Margareta Baciu, Marioara Davidoglu și iată că acum, cum spunea criticul de teatru, de film Ștefan Oprea, indiscutabil, Prima Doamnă a Teatrului Național care nu poate fi alta decât doamna Mihaela Arsenescu Werner.

– Într-un joc de geometrie a traseelor, de la Brașov la Constanța, de la  Constanța la București apoi la Craiova, și de la Craiova la Iași, o variantă numerologică a motivației dialogului din capăt de început. Este desenul, așa vreau să fie, al Constelației Lebedei. A jucat nenumărate roluri. Joacă în continuare. Și o întreb, încă sub emoția întâlnirilor scripturice, a lacrimilor de confesiune sub semne evanghelice din Marea Catedrală dacă a simțit șansa travestiului într-o superbă lebădă. Întrebare nepotrivită, în alb, și asta înainte ca tijele de crini să izvorască floare.

– Dincolo de metaforă, de semantică, am să te dezamăgesc. Nu. Nu am avut șansa de a fi lebădă decât poate în vis. In rest, pe dimensiunea travestiului, da, am avut ceva roluri. Spre exemplu în Cabala bigoților, în explozivele spectacole de Commedia del arte. Sigur, travestiul este interesant ca experiment, depășește trecerea de la o stare sexuală la alta și uite că am și scris o cărticică despre acest subiect.

– Cărticică…

– Ei, nu! O lucrare despre care se spune chiar că ar fi chiar foarte serioasă. Dar nu am scris-o pentru doctorat.

– Tentația abisului?

– Nu, e un alt titlu. Cartea artei travestiului este tocmai o pledoarie pentru studiul travestiului diurn, nuanțele, o anume așezare a stărilor de existență pe fulgurații negândite.

– Metaforic, privindu-vă din fotoliul de dinaintea scenei minții, acolo unde mă bucuram să vă întâlnesc virtual sau în lucru, la radio, aveam senzația că mă întâlnesc cu o lebădă: grație, surâs, starea de bucurie, confortul celuilalt, necunoscătorul propriilor cicatrici, ale actriței, bine ascunse dar nu de un grimaj al complezenței.

– Să sperăm că este așa. Sigur, din suferință mi-am clădit principiul asumării, al secretizării accidentelor existențiale de care ceilalți nu sunt vinovați cu nimic. Dimpotrivă, dorindu-le o altă dimensiune, un alt orizont, ai obligația ca om, ca artist și comunicator profesionalizat,  să-l înseni-nezi, să-l ușurezi. Și uneori textul rolului, piesa în sine, uneori – zic, poate fi și o liturghie de care aveam atâta nevoie eu, ceilalți.

– Îmi place să privesc pe fereastra vieții celorlalți. Și vă restaurez imaginea de față-n față, la o cafea, cu marea actriță Dina Cocea. Incă nu erați studentă. Iar cafeaua era ca o mică medalie după o zi de efort, de lucru, de pigmalyonizare (ce termen stupid!) a mignonei domnișoare Mihaela. Credeți că de acolo, din ceruri, vă surâde din spatele ceștii de cafea?

– Așa sper. Și sper că i-am oferit destule motive pentru a fi mândră de mine, ca actriță. Era statuară. O statuie cu vibrație aparte, din adâncul ființei. Și  mi-am interzis s-o imit dar, furând-o din colțul ochilor, am urmat-o pe o cale alăturată, paralelă. La ea eleganța era structurală, interioară, cu dozaje bine cântărite, se exterioriza atât cât să nu creeze starea de contre jour. Avea, firesc, o casă superbă pe Dumbrava Roșie. Sunam și de fiecare dată, din spatele ușii deschise, îmi surâdea Dina, Regina nedeclarată a Regalității. O hlamidă purtată în  mișcare majestuoasă  de conduri împărătești, amănuntele vestimentației bine și armonic studiate, tot acest spectacol era oferit unei umile aspirante la gloria scenei. Așa ceva te obligă, te condamnă la eleganță pentru toată viața!

– Nu știu ce și cât a rămas scris, imposibil de citit acum, în spatele globului de percepție al marilor actori alături de care ați determinat aplauzele. Și, fiindcă este copleșitor în multidimensionalitatea actului artistic, am să vă întreb despre Tudor Gheorghe. Craiova, nu? Sala arhiplină la ”A treia țeapă” – Marin Sorescu.

– Nu doar la acest spectacol era sala plină. La multe altele. Oamenii aveau nevoie de o supapă, de ceva care să le neutralizeze frustările, cuvintele imposibil de rostit, periculos de clamat, iar ”replica”, gândul rostit pe scenă, cel care îi reprezenta răzbunându-i, era răsplătit cu aplauze de cascadă, cu râsete. Știu spectatori care, colecționari fiind de ”replici eliberatoare”, veneau și a treia și a patra oară la același spectacol.

– S-a scris, se va scrie despre superba actriță iar studenții conf.dr. Mihaela Werner vor scrie cu propriile lor speranțe de actorie despre șansa de a-i fi fost alături, de a crește valoric sub ochii inimii sale încă din sala de studiu. În plus grija, atenția, îngrijorarea aproape maternă la provocările, la confruntările ”copiilor” cu reala commedie umană depășește de multe ori relaționarea impus academică dintre maestru și ucenic.

– Școala de teatru este specială. Aici nu poți preda ca la politehnică sau la medicină unui amfiteatru, unei sume de oarecum anonimi studenți. La noi omul se privește în ochi, în suflet, fiindcă lucrăm suflet la suflet. Știind lucruri destul de profunde unii despre alții, numai așa se pot obține rezultate deosebite. Cu unii dintre ei rămân într-o relație peste timp: ne respectăm, ne iubim, ne frecventăm telefonic și așa mai departe. Cu unii atingem scena mare, scena Teatrului Național, în Fluturi, fluturi, spre exemplu. Iar cea mai mare bucurie este să vezi că discipolul tău sare mai sus sau aleargă  mai repede decât tine. Pentru mine această decolare, zborul tânărului pe un albastru intens (culoare complementară echilibrului, armonicelor), deasupra norilor de complezență răutăcioasă, toate acestea mă fac fericită.

– Cine vă ține mâna pe umăr?

– Tocmai recitesc Despre Îngeri, și suspin de mulțumire la fiecare pagină fiindcă regăsesc unele lucruri din existența mea. Dacă eu reușesc să țin mâna pe umărul unor tineri de valoare avem răspunsul sigur al îngerilor personali, cei care ne țin mâna pe umăr sau pe suflet.

– Cineva vorbea despre Mihaela Werner ca despre o purtătoare de speranță, de optimism. Și totuși lumea teatrului are meandre, colțuri și ogive, guri de canal de unde mai răsuflă bârfe, idei, păreri, strategii hilare legate fie de componența echipei teatrale, de răsturnări de clasamente valorice. Există neprieteni mizantropi, jucători pe mize de loto și nu de reușite valorice ale teatrului. Intotdeauna este mult mai comod să strâmbi din nas. Nu lasă riduri. Sunt inclusiv critici de teatru cu probleme de excedent de bilă.

– Nu știu la care bilă anume vă referiți  și nu știu cum aș putea să răspund fără a fi ipocrită. Eu am absolvit în anii ′70 iar acum încerc să le insuflu studenților obligația de a cunoaște valorile teatrale reale, unele intrând deja în arhiva istoriei. Unde să-l vadă pe George Constantin, pe Gina Patrichi, Fory Eterle, Octav Cotescu și mulți, mulți  alți actori de excepție… Ca să-i povestești, acesta rămâne un efort steril, neconcludent. Subiect aproape închis. Ca alternativă, pentru cei care vor cu adevărat să muncească, să cunoască frumusețea și duritatea acestei meserii, în lipsa unei ”magna didactica” actoricească, în  lipsa de consum a acestui timp observăm un fel de grabă, de atingeri fulgurante ale literaturii de specialitate și ale informației, în general. De aici și o serie de complicații în alcătuirea unei echipe, în așezarea tuturor pe un desen volițional comun, cu același spirit. Sigur, rolul regizorului este determinant în coagularea, preț de o premieră, a acestui spirit. Dar o stagiune are multe, foarte multe premiere. Însă și aici este foarte greu fiindcă actorul, prin natura lui duală, este tentat să tragă în toate părțile, să nu se supună animatorului, managerului de idei – regizorul. Și atunci fiecare joacă în sâmbăta lui.

– Cuvântul scris, nerostit, cuvântul din cuvintele ideii, dincolo de actor se mortifică. Or, după câte uimiri m-au copleșit în întâlnirile cu dumneavoastră la Radio, m-au obligat, recunosc, să scriu la un moment dat special pentru Doamna Mihaela, alegând eroismul lacrimei de hohot, de planări șagaliene deasupra bazarului plin de realități absurde. V-am întâlnit și în rugăciune, în rostiri psalmice, în texte cristice. Întruchipați, și am orgoliul eroic al adevărului, Vocea, Rostirea. De la replica fractalizată, încărcată de rugină, la vocalizele de subretă, de la haloul de neșansă până la registrul sublimului, al eterizării. Un har sau rodirea chinuită, robace, a mii de ore?

– Vocea. Dacă o suprapunem unui instrument, da, aceasta vrăjește, sperie, consternează, apropie sau îndepărtează. Vocea este magică. Cu surplus  pe scena sonoră, la radio. Acolo, în lipsa vizualizării mimicii, mișcării, a trucajelor inerente scenei, Vocea trebuie să suplinească toate acestea. Vocea, cred eu, este un dar de la Dumnezeu. Ea se poate cultiva, se poate dezvolta dar nu poate fi închiriată, transplantată la un altul, student sau coleg. Poți lucra pe armonice, pe maniera pozării, pe vibrația semantică a textului, dar un rol are teritorialitatea lui, reliefuri, tăceri. Și vocea se toarnă peste toate acestea, le asumă, le transfigurează. Plasticitatea, rezonanța fac parte din arta actorului.

– Pe o linie singulară faceți parte din dinastia puținilor actori care locuiesc poezia.

– Și nu doar în poezie, trebuie să locuiești în rol, în personaj. Să accepți propria dispariție pentru a locui în identitatea altcuiva. Asta le explic, îi rog să accepte studenții mei. Actorul are o viață specială, secretă, aproape imposibil de pus sub microscopul analizei critice. Și se adaugă  viața secretă a personajului pe care actorul are șansa de a o dezvălui renunțând, uneori, la propriile date, la propria existență.

– Sunt actori care au fost devorați de un rol, care s-au sinucis ca actori, rolul devenind o gaură neagră psiho-comportamentală.

– Accidente. Actorul trebuie să aibă acumulările profesio-nale continuu regenerative, arta acestei meserii, bine condusă, asigurându-i necesara protecție față de sine însuși. Personajul, îmbogățit de efortul de absorbție, de identi-ficare al actorului, devine viu abia pe scenă, abia când este aruncat pe spațiul scanat de sute de ochi, de alte experiențe și așteptări ale spectatorilor.

– Cerebralitatea analitică poate induce părerea unei oxidări spre rece a actorului prin profunzimea introspec-țiilor.

– Nu, nu-i așa. Cel puțin nu am fost acuzată că aș juca excesiv cerebral. Cerebralitatea mărește distanța față de personaj. Și așa ceva te scoate din meserie.

– Pericolul percepției fractalice. Același personaj trebuie să răspundă nenumăratelor ”dioptrii perceptive”  ale spectatorilor.

– Un personaj nu poate fi un multiplu de personaj ci o entitate care să răspundă sumei majore de așteptări, de experiențe personale. Nuanțele sunt adăugate de spectatori, surplusul contributiv al acestora. Ne asumăm convenția jocului aparent comun, al surplusului de text nerostit, al gesticii interioare. Aici, tocmai aici este și secretul dăinuirii teatrului fiindcă astfel înțeles, cum spune și dragul nostru Fănică Oprea, teatrul nu poate dispărea decât atunci când vor dispărea oglinzile. Omul are nevoie să se confrunte cu propria lui imagine dar nu cea exterioară ci aceea a sufletului, interiorul. Iar teatrul  oferă șansa acestui exercițiu, chiar dacă, pentru unii, este incomod. Dar e necesar.

– Între marile obiective ale securității naționale, spre exemplu, spunea cineva, se înscriu obligatoriu industria de antibiotice, bogățiile subterane, transporturile. Eu adaug sufletul, duhul unei națiuni.  Iar în acest sistem de securitate rolul teatrului este de primă linie. Și avem actori de o altitudine amețitoare aici, la Iași, la București și în multe alte centre culturale. Din nefericire televiziunea, radioul, fug de teatru, de preluarea spectacolului, de parcă așa ceva le-ar falimenta. Ori în analfabetizarea generali-zată care alungă actorii din scenă spre mici întâmplări, consomeuri, varii rețete de supraviețuire, încă mai rămân să facă teatru real, adevărat încăpățânații optimiști, cei care nu-și pierd speranța că teatrul se va restaura.

– În această realitate eu nu blamez actorii care fac asemenea expediente fiindcă sunt nevoiți. Lefurile, știți foarte bine că sunt așa cum sunt iar privitor la televiziune, dincolo de alte aspecte, la televiziune spectacolul de teatru pierde din acel viu, din vibrația directă. Fiind încadrat într-o formă fixă, la televiziune ca și în film, nu mai există șansa modificării. Totul este fixat, cimentat. Este o singură reprezentație, ceva infim față de teatru, de  obligativitatea ținerii unui spectacol pe afiș uneori peste ceea ce se spera. Fiindcă, am mai spus, pe parcurs, actorul adaugă stări, accente, nuanțe, un alt vibratto la o replică, starea, impresia. Asta vine dintr-un impuls, din nevoia de a descătușa tot viul pe care trebuie să-l conțină personajul. Filmul te obligă, din păcate, la așezarea în ramă. Totul este frumos, da, un tablou dar unde nu se mai poate schimba nimic. Poți doar să-l ștergi de praf din când în când, mai mult, nu.

– Unii se uită în zona curiculară, iată, Shakespeare, Aldo Nikolaj, nenumărați autori, nenumărate personaje, carac-tere și caracteristici diferite. La dumneavoastră ce personaj lipsește?

– Nu, nu am ajuns chiar acolo, la capăt de linie,  dimpotrivă.

– Da. Reformulez fiindcă mă sperii de propria prostie. Voiam să întreb de personajele care vă așteaptă pe orizontul următorilor ani.

– Sigur există niște etape, niște praguri de vârstă unde statistica personajelor pierdute, imposibil de reiterat, are cutuma vârstei. Fiindcă nu poți juca Julieta la 40 de ani fără a fi ridicolă. Asta se practica acum 60-70 de ani. Acum nu se mai poate. Ar fi de dorit ca interpreta Julietei să fie cât mai aproape de vârsta de 14 ani dar la vârsta asta abia ești undeva, prin clasa a șaptea!

– Dar spectacole? Spectacolul dorit dar mereu amânat de o anume politică a premierelor, de managementul pieselor de succes la casă?

– Da există astfel de spectacole pe care actorul și le dorește ca pietre de care să-și încerce duritatea dinților artistici. Dar intervine aici și un alt element. Experiența acumulată, suma experiențelor te obligă la un gen de înțelegere a ce se întâmplă în jur, inclusiv în politica spectacolelor. Cred că mi-ar plăcea Vizita bătrânei doamne a lui Dürrenmatt numai că de multe ori mi s-a spus că sunt prea tânără pentru acest rol iar acum sunt în trecere spre… și mă tem că va fi un moment când mi se va spune: A, nu. Sunteți prea bătrână pentru o bătrână!

– Peste 20-30 de ani vă rog să mă invitați la această premieră.

– Sunteți drăguț dar domnul Dürrenmatt și contemporanii săi aveau o altă opinie privind bătrânețea din moment ce 60 de ani era o vârstă extremă, înaintată, dincolo de pragul actual al speranței de viață cu tot bagajul ei. Apoi niciodată actorul nu depinde de sine însuși ci de o echipă întreagă, de o propunere regizorală coerentă, bine înțeles, și de actorii cu care poate să relaționeze. Așteptăm.

– De ce la Iași nu sunt spectacolele show, cele dedicate unui anume actor ca semn de iubire, respect, bucurie? Spre exemplu cel al Mihaelei Werner ca amfitrioană, regizor, actor și dascăl de actorie. Nu știu pe unde citeam despre spectacolul umanitar, în beneficiu social, cel în urma căruia, cu totul special, încasările au adresabilitate socială pentru o anume categorie de semeni expuși unor riscuri, tare, etc, etc.

– Ar trebui un proiect pentru așa ceva. Ideea fiind foarte interesantă cred că se va și face. Cât privește actorul de prim plan s-au realizat astfel de proiecte legate de societari, eu însămi fiind nominalizată la două dintre ele cu spectacolele Harold și Maude iar al doilea Fluturi, fluturi care abia și-a început viața de zbor.

– Ce spectacol cu cele mai multe reprezentații ați avut? Și asta în contextul unui soi de anume grabă, de trecere din proiect în proiect, din experiment în experiment.

– Exact cum spunem noi la teatru, ”da, dacă s-a făcut distribuția, la ce mai trebuie și jucat?”, replică din capitolul celor specifice, de spirit. Cât privește spectacolul care a ținut afișul cel mai mult mi-i greu să mă decid acum. La Craiova, spre exemplu, nu împărțeam sala cu nimeni și se juca imens, imens. Plus că era sistemul matineelor pentru elevi, pentru pensionari. Un sistem coerent, bine pus la punct, în care Naționalul avea obligația repertorială de a juca marii clasici. Apoi erau turneele. Și uite acum îmi dau seama că ajunsesem să jucăm și trei reprezentații pe zi. Aici coabitarea cu Opera reduce numărul reprezentațiilor de teatru dar se încearcă să se valorifice spațiul/ timpul alocat.

– Mă întorc la valoarea Vocii, la dorința apariției unor audiobook-uri unde, chiar și parțial, să te poți atinge de arta unor actori.

– Și eu visez asta, vă mărturisesc. De mult visez să fac un audiobook cu toate genurile de spectacol din teatru, televiziune, radio, plecând de la recitaluri poetice până la divertisment,  teatru la microfon și așa mai departe. Cred că în Radio sunt sute de ore, sute de înregistrări, inclusiv de divertisment (O brumă de umor) și aș vrea să le am. Mă și văd, nu la gura sobei ci la gura caloriferului cu cățelul în brațe, ascultând și să spun, Doamne, uite asta am fost eu cândva. Cred că oricărui actor i-ar face plăcere să aibă și această amprentă în timp, fie ea timidă, modestă dar reală. Și care rămâne. De ce ne emoționează și astăzi vocile marilor actori? De ce ascultându-le exclamăm instantaneu: O, acesta este Vraca, acesta este George Constantin…

– Vă priveam adausul de gestică, partea nevăzută la Radio și mă gândeam la un experiment, Teatrul Gestului, dacă nu mă înșel, la scenariile de cuvânt și fără de cuvânt, de pantomimă și dans, de fractalii absorbite de penumbră sau spoot intens, culorile și mă copleșește ideea martiriului existenței profesionale a actorului, actriței. Grea, enorm de grea meserie!

– Gestul? Vibrația adăugată cuvântului…

– Umbra păsării în zbor.

– Exact, suplinește accentul – nu avem accente ca în franceză –  dar poate să adauge sau chiar să fie mai expresiv decât cuvântul. Gestul poate să contrazică sensul cuvântului de dinainte, să-l caricaturizeze sau să-l facă exponențial dramatic dar tot el, gestul, poate să te trădeze într-un anumit moment. Tu spui ceva dar acel ceva este lestat, scos din platoșa eroică, dintr-un timp eroic și transferat în mizericordia de afară, cea cotidiană. Iar gestualitatea, limbajul cinetic, mai ales codul complex al mișcării mâinilor este complementar sau chiar inversează registrul comunicării. De aceea nu obosesc repetând studenților să dea drumul gestului instinctual, să-și lase trupul să se elibereze, să se exprime. Bine, spune unul sau altul, dar mâinile astea mă încurcă, mă trag înapoi, sunt țepene. Ce să fac? Lasă trupul să le învețe! Și abia după aceea începem selecția, asumarea dominantelor de expresie, renunțarea la gestica inexpresivă.

– O probă a dotării de la natură, una din multele unități de măsură din instrumentarul de construcție prin talent a meșteșugului. Este al naibii de greu să o joci pe Julieta la 14 ani! Și suprapun aceste exerciții de psiho-introspecție sutelor de ore  făcute la bară de o balerină pentru a găsi tușa, desenul, postarea ideală pentru exprimarea a ceva sau altceva. Mai exersați mișcarea de dans în fața oglinzii?

– Mi-a plăcut enorm dansul, armonia pe care ți-o crează, siguranța găsirii ritmicii de mișcare a unui personaj sau altul. Cu timpul trădările sunt comune. Trupul devine ceva mai rigid decât acum 30 de ani dar dansul, iubirea pentru el nu va muri vreodată cum nici amintirea  aureolată a profesoarei mele de dans din facultate, doamna Vera Proca Ciortea, soția compozitorului, o altă persoană extrem de delicată, de elegantă, de devotată meseriei. Și țin minte o expresie a ei: Fetelor, cu aplicație!, adică să dăruiești ceva din tine, starea, bucuria de a-i bucura pe ceilalți. Dăruiește. Lasă sufletul să zboare.

– Mulți dintre colegii dumneavoastră, actori din diferite teatre, ca buni comunicatori, au intrat și în politică. Opțiunea lor. Dar pe mine mă neliniștește absența din politica repertorială, poate din dramaturgie, a pieselor care să formeze, să consolideze o atitudine dreaptă, nemanipulabilă, a componenților societății civile. Teatrul politic.

– Nu că nu avem teatru politic dar cred că ne și ferim de el într-un fel. Pe de altă parte în 2012, Anul Caragiale, au abundat tușele, experimentele de aducere la zi a personajelor. Uneori chiar pe un artificialism, ceva á la Farfuridi. Poate că apelul la textele lui Caragiale este mai de bun simț decât texte dramaturgice intens politizate și fără… Caragiale! Politicul, tezele și ipotezele de meditație în acest areal există, sunt în multe, foarte multe piese unde socialul, stările de disconfort, etc., etc., propun similitudini, dezvoltări personale. Cred că o astfel de discuție ne-ar irosi timpul fără câștiguri artistice ba ar crea un gen de partizanate sigur inadecvate teatrului ca instituție. E un exercițiu fragil, un gen de mers pe sârmă. Apoi fiecare are o altă înțelegere a procesului democratic. Și acest fiecare e de ordinul milioanelor. De aici multitudinea democrațiilor personale. Prea multe nisipuri mișcătoare. Apoi, dacă am avea totuși un text politic, fiecare din echipă ar pune câte o amprentă: regizorul, scenograful, recuziterul, grimerul, ilustratorul muzical și s-ar crea o altă babilonie. E riscant.

– Și deloc riscantă ar fi întâlnirea cu dumneavoastră în spectacolul care transformă teatrul într-o catedrală. Nu cea a națiunii ci aceea de duh, de împărtășire astăzi spre mâine.

– Aștept o astfel de întâlnire. Un spectacol de catedrală unde să simți duhul celor care au sperat, au creat, s-au rugat în iubire. Este un dar primit de această generație și care trebuie împărtășit iar revenirea în sala consacrată este, într-un fel și un drum, o ușă deschisă spre Catedrală. Restul depinde de noi, aceștia.

– Suntem în zona miracolului, într-un fel. Primul dumneavoastră rol a fost Desdemona și uite mă bucur că ați reînviat pentru alte roluri, inclusiv pentru șansa acestui interviu.

– Da, am murit ca Desdemona trăind într-un rol bun la Craiova în ′71 și imediat, după premieră, am plecat în turneu, în Polonia.

– Și totuși, din nefericire, sunt actori care mor în meserie, dispar ca actori.

– Da. Există. Visul actorului este să moară pe scenă. E lumea profesională care te extrage lumii reale, te înnobilează și, de ce nu, te vrea până în ultima clipă.

– Da dar sunt și actori care nu simt, nu aud cum s-au prăbușit culmile din ei și se mișcă în nerost, în deșert, aproape invizibili…

– Aici intrăm în meandrele unei discuții neinteresante pentru marele public.  Între cauză și efect, între actorii proteici și, să zicem, funcționarii dramatici, de serviciu, cei care după ce și-au consumat replicile merg acasă să pună murături. Sunt diferențe dar toți au loc în scenariu, au funcționalitatea impusă de regie, de text. Între aceștia pe mine mă bucură neliniștiții, căutătorii de perfecțiune în ei înșiși. Ceilalți, din fericire pentru ei, nu știu că au intrat în condiția de funcționar, de simplu funcționar și, efect de lovitură în zid, se exprimă într-o culminație închipuită fiindcă, sigur, nu mai ochi ca să se vadă. Dacă s-ar vedea poate că ar avea și puterea să o ia de la capăt, să se reconstruiască. Pentru mine lucrul cu tinerii este benefic. Chiar dacă aceștia sunt energofagi, îți consum fizic, psihic, energia au și marea disponibilitate de a-ți oferi din neliniștea, din vitalitatea lor. Schimbul de energii vii.