– Sunteți jandarm de câțiva ani. Există, din punctul dumneavoastră de vedere, o legătură între una și alta? Există o legătură între poezie și Jandarmerie?
– Sigur că da! Există și este perfect legitimată această întrebare. Cât despre vechimea mea în această instituție – să tot fie vreo 20 de ani de când, zi de zi, îmbrac haina militară. Și cu cele bune și cu cele rele! Așa ca oriunde sau ca în orice domeniu. Dacă stau și dau în urmă anii – cei 20 de jandarmerie – mă situez, undeva, în plină tinerețe, puțini trecuți peste 20. Atunci vedeam altfel instituția spre care alergam, cu drag ce-i drept, să mă angajez. Credeam că va fi foarte bine. Era imediat după Revoluția din 1989. Toată lumea vedea schimbare. Se credea în această schimbare. Chiar nu vreau să se înțeleagă, din toate acestea, faptul că fac politică. Nicidecum. Prin statut, noi, cadrele active ale instituției, nu facem politică. Dar de atunci, chiar și până azi, ne tot dorim schimbare. Și ce am rezolvat în tot acest timp? Va las pe dumneavoastră să răspundeți! Eu nu mă pronunț, în niciun fel, dar cu siguranță, aș urma același drum dacă ar fi să fiu iar tânăr, care își caută un loc de muncă. Dar, vă doreați, un răspuns la întrebare, asta fiind doar o introducere – la trecerea prea rapidă a anilor, și-a zilelor pe care le trăim azi. Revin și răspund, glumind, pentru a nu fi sancționat. În general, în sistemul militar se cere disciplină, sinceritate, curaj, demnitate, fermitate. Iertare pentru cele ce voi spune, dar nu știu câți dintre jandarmii profesioniști au din toate astea! Îmi dau cu părerea, fără a judeca ori condamna, ferească Sfântul, doar gândindu-mă că au trecut totuși 21 de ani de la angajare. S-au schimbat multe în timp! Și oameni – unii au venit, alții au plecat. Cei curajoși, pricepuți, devotați au rămas. Nu-i o muncă ușoară, evident. Riscurile la care te supui sunt enorme, de aceea este nevoie de o conștientizare perfectă și obiectivă a condițiilor de muncă. La noi, aici, în jandarmerie, se lucrează ,,non stop”, 24 din 24 de ore. În sistem, știți foarte bine, că se lucrează cu armament și muniție de război. Și, cu toate astea, am spus multe și am spus totul. Cine știe ce poate să-i treacă tovarășului coleg, prin minte, într-o fracțiune de secundă, și … nici nu doresc a mai continua. Am amintit toate astea pentru că vorbeam de fermitate, pricepere, de corectitudine, de sinceritate, de punctualitate dacă vreți, de sobrietate, de seriozitate, caracteristici definitorii unuia care bate la poarta Jandarmeriei pentru a cere să fie angajat în rândul forțelor sale. Așa e și în poezie sau în literatură, în general. Versul, dar nu numai versul, trebuie să fie sincer și curat. Pur. Să fie unul cinstit și să exprime ceva anume. Și e nevoie de toate astea. Nu am scris doar de dragul de a scrie, niciodată. Din contră, vin eu și spun, că cel puțin mie mi se pare că poezia ce o scriu este un pic altfel decât a altora. Dar, de fapt, acesta este și secretul scrierii, doar fiecare scrie în felul său, fiecare scrie în stilul propriu. Ce ar fi dacă am scrie toți la fel? Unde am ajunge? Nu ar fi bine! Ar fi o literatură a absurdului. Dacă nu-ți lași inima să fie sinceră când scrii se vede acel fals din tine tot așa precum se vede izvorul sincerității scriiturii. Condamn falsul și nesinceritatea. Urăsc minciuna și fățărnicia. Probabil din toate astea am învățat și călindu-mă sub uniforma jandarmeriei pe care o voi sluji cu cinste și respect. Nu m-aș supăra dacă ar exista o cenzură a scrisului. Și-aș defini cenzura ca fiind disciplina de care avem nevoie. O disciplină pe care uneori ne-o dorim oriunde, în orice împrejurare, în orice domeniu. Am participat la ședințe de cenaclu, la lansări de carte, la diferite evenimente culturale de gen. Impresionante fiecare în parte, desigur! Ce am observat? Azi, în acest veac democratic, se scrie oricum și orice. Mult, totuși! Chiar dacă, fiecare la rândul său recunoaște greutatea tipăririi și editării unei cărți, se scrie mult. Apar mereu noutăți – autori, opere sau titluri de carte, apar reviste de profil mai mult sau mai puțin autorizate. Puterea de informație este enorm de mare. Nu știu dacă ,,setea de literatură” este pe măsură. Și iar îmi cer iertare pentru sinceritatea exprimării, dar nici jur-împrejurul meu nu văd că se prea citește. Și n-aș vrea să fiu și mai rău, că aș putea, aș avea argumente. Sincer, mi-aș dori această disciplină, iar dacă așa ar fi, cred că versul ar fi mai curat, mai pur, mai citit – pentru că în poezia secolului XXI am văzut și altfel de exprimări, mai vulgare. Văd o lipsă de sinceritate. Am spus toate astea gândindu-mă la ,,exprimarea din poezie”, la versul scris sau versurile care formează poemul. Uneori ți-i jale să-l citești. Te apucă sila. Și haideți să fim serioși. cinstiți, sinceri … citești două-trei astfel de versuri, poate un poem, sau poate chiar două-trei poeme, și nu-ți mai vine să mai citești. Te oprești și refuzi cartea. Azi așa, mâine așa, și-ajungem să ne fie frică să ne apropiem de poezie, din aceste cauze. Îmi doresc un poem adevărat, liber, cinstit.
– Care este părerea dumneavoastră despre cititorul de poezie? Se mai citește azi, poezie? Ne mai ,,întoarcem” spre carte? Mai citim?
– Sincer? Nu prea! Și din cauza asta vom avea mult de suferit! Sau poate chiar deja suntem în suferință. Uitați-vă împrejurul dumneavoastră și încercați să faceți un dialog cu cineva. Cu tineri … sau, cu oricine, hai să nu fim acuzați! Tinerii din ziua de azi nu prea știu vorbi, adică se exprimă greu, își găsesc greu cuvintele. Abia leagă două trei cuvinte într-o amărâtă de propoziție. Și toate astea pentru că nu citesc. Cititul dezvoltă comunicarea. Citind îți faci cultura generală. Ți-o îmbogățești, doar. Cititul este, prin definiție, cel care dezvoltă comunicarea. Nu văd tineri citind și e un lucru grav. În schimb, ,,navigăm” pe net, cum se tot spune, și luăm de-aici, de cele mai multe ori prostiile. Hai, să recunoaștem, rareori, lucruri utile, e adevărat. Mi-aș dori să văd lume citind. Și hai să mai spun un gând … în vremea tinereții mele, dacă era ziua vreunui prieten apropiat, îi cumpăram cadou una-două cărți, lucru pe care nu l-am mai văzut de multă vreme. Parcă, azi, ne este rușine să intrăm într-o librărie, pentru a ne apropia de carte. Parcă azi, ne este rușine să ne mai prezentăm în fața prietenilor cu astfel de cadouri. Și ce frumos era atunci. Personal, mă pot bucura, că am avut prieteni care, de ziua mea, mi-au oferit astfel de cadouri. M-aș bucura dacă ar exista oameni (dar, de fapt, mai există) care se apleacă cu dragoste spre carte și literatură. Probabil, din cauza treceri prea rapide a timpului, nici nu avem vreme să mai facem altceva decât rutina. Serviciu – casă. Eventual cumpăraturi, la primul market ce ne iese în drum și repede spre casă. Și-apoi iar casă – serviciu. Vin și întreb: și asta-i viață? Doamne cât greșim și cum nu ne știm îngriji de noi! Există și abateri de la rutină, e adevărat. Rar, totuși! Aș vrea să considerați acest răspuns și un apel. Un apel la întoarcere spre carte. O întoarcere spre frumos. Chiar îmi pare bine că ați pus și-o astfel de întrebare. Pentru că de obicei ne este rușine de răspunsuri ,,incomode”. Ne este rușine de noi! Vă propun, chiar, să faceți un sondaj de opinie, și să vedeți dacă am sau nu am dreptate. Vă vor speria răspunsurile, dacă vor fi sincere, bineînțeles! Dar asta-i lumea în care trăim. Îmi pare rău …
– Ați aruncat ,,mingea la fileu” vorbind despre evenimentele culturale, gen lansare de carte. Ce ne puteți spune despre aceste lansări? Care este punctul dumneavoastră de vedere?
– Voi începe să-mi exprim părerea de rău pentru lansările la care nu am ajuns. Da, am fost martor la câteva lansări, fără a avea pretenția vreunei prietenii cu autorul sau cu autorii, indiferent de eveniment. Altă dată, fiind prins în activitățile profesionale, am suferit că nu am putut să ajung la lansarea propriuzisă, așteptând, ca dumneavoastră, presa ori televiziunea, să ne aduceți informațiile necesare despre aceste evenimente. Cumpăr ziarele doar pentru pagina de cultură, de cele mai multe ori, mai ales că politică nu mă interesează, deocamdată! Citesc cu drag despre aceste activități. Chiar și eu mi-am organizat astfel de lansare la câteva dintre cărțile mele. Nu la toate. Nu pentru că nu am vrut. Dar nu a ținut timpul cu mine, uneori. Și după ce ,,ieși pe piață” cu un titlu nou, și a apucat să treacă ceva vreme, parcă nu îți mai vine să vorbești despre o eventuală lansare. Dacă ar fi să dau exemple, aș dori să amintesc lansările de carte de la Chiuzbaia, punctate foarte frumos de către colegi și prieteni de-ai dumneavoastră atunci când au avut loc. Nu știu de ce dar îmi place să lansez, pentru prima dată, adică în premieră, cartea, la mine în sat. Orice carte. O dată, să arat satului că am mai făcut un pas în față, să le spun tuturor că sunt mândru că sunt chiuzbăian, și de ce nu, să văd reacția satului, a cititorilor de-aici, din sat, despre carte și conținut. Mă interesează, sincer, interpretările de după. Indiferent că sunt pro sau contra. Mă interesează fiecare părere. Să văd dacă plac – de ce plac?, iar dacă nu – de ce nu? Care sunt motivele și motivația cititorilor. Și, nu mă rabd, să mai spun, așa cum voi spune de câte ori voi avea ocazia, că sunt mândru că sunt fiu al satului Chiuzbaia. Sper să nu-mi fac satul, neamul și seminția din care mă trag, de râs. E un scop în viață. Cât despre lansări și lansare, ăsta ar trebui să fie un motiv de bucurie pentru autor dar și pentru cititor sau cititori. Și mă motivez de ce? Autorul este în primul rând bucuros și fericit, în astfel de momente, de realizarea lui. De opera lui. De cartea lui. Bucurie, materializată, pentru că este greu (uneori chiar foarte greu) să reușești din motive foarte bine cunoscute – evident cele financiare. A te ,,înhăma” la o astfel de muncă este o greutate enormă, pentru că nu sunt bani, nu avem bani, și iar banii… banii… banii. Și fără de bani ce poți face în ziua de azi? Nimic. Așa e și cu cartea! Fără bani (și este o cheltuială destul de mare!) nu poți face nimic. Instituțiile de profil sunt și nu sunt interesate de astfel de proiecte. În general, proiectele se derulează, prin instituții sau direcții, așa cum bine știm. Și, fără a fi rău, am impresia că și aici se lucrează cu ,,pile, cunoștințe, relații”, cunoscutul PCR. Nu intru în amănunte pentru a nu fi acuzat, și n-aș putea dovedi susținere în ce zic, de aceea mă opresc. Dar, credeți-mă că se întâmplă și așa. Ești preferatul politic al cuiva, ești din ,,gașca” noastră, ești de-al nostru, și-atunci se rezolvă multe. E părerea mea! Pot alții să mă combată! Spun, pentru că am ,,pățito”. Am cerut o singură dată o sponsorizare la cei autorizați și-am primit doar felicitări și multe motive de scuze. Nici nu am mai încercat. Poate asta se vrea. O insistență anume. Nu prea îmi place să insist acolo unde sunt refuzat. Consider că trebuia să mă descurc altfel. Și-atunci, am investit, în mine, din mine. Problema este ce tiraj îți dorești pentru carte? În funcție de tiraj se calculează costul pe carte. Din salariul de bugetar, sincer, nu mi-am permis prea mare tiraj, în fiecare apariție editorială. Dar, atunci când am avut posibilitate, am reeditat volumul. Așa precum și piciorul dat undeva, și cunoașteți expresia, este un pas în față. Așteptăm alte vremi și vremuri. Că la vremuri noi … tot noi! Cert este un singur lucru … autorul nu are susținerea celor cu competențe. Și, va trebui să recunosc, am avut susținerea și încurajarea mare, a celor de la tipografie și editură. Ei m-au înțeles, m-au susținut și m-au ajutat foarte mult, chiar și peste putință. Dacă așa nu se întâmpla, nu cred că reușeam cu atâtea proiecte, motiv pentru care le mulțumesc și în acest moment pentru efortul dumnealor. Nu este doar cazul meu, izolat. Editurile și tipografia a ajutat mulți autori să izbutească, să reușească în visul dumnealor. Și aici cunosc multe cazuri.
Și în al doilea rând, la lansare este întâlnirea directă cu cititorul, cu iubitorul de litere și literatură, cu ,,fanul” tău, de ce nu? Dar, și el sărac fiind, vine să te susțină, să te încurajeze, să te felicite și … pentru toate astea, așteaptă să primească ,,gratis” cartea. Este un motiv deja împământenit, pe-aici pe la noi. Ideea că merg la o lansare și voi primi gratis cartea de la autor, dar și cu dedicație, este omniprezentă. Oare e normal un astfel de comportament? Eu spun că nu! Respectul pentru autor îl arați și atunci când îi cumperi cartea, fie și din drag. Cam așa ar trebui să fie! Dar, astfel de lucruri se întâmplă prea rar, fiecare așteptând, așa cum am impresia că prea repet, cartea, cadou. Nu mi se pare prea normal așa să fie. Și mă motivez de ce? Iau cazul meu în discuție – pentru a nu fi acuzat, că și așa am spus destule. Din salariul meu investesc în carte, din salariul meu investesc în casă, din salar și cu salariul mă întrețin, apoi vin copiii și … poți să le spui nu?! Sau, poate sunt eu prea generos, în astfel de împrejurări. Nici nu tai, nici nu rupt. Eu nu am câștigat încă din cărțile vândute. Dar, de fapt, eu nu am prea vândut cărți, eu le-am dăruit, mergând pe ideea: ,,dar din dar se face rai!”. Că ,,fie raiul sănătos …”, mai zice un cântec! Am glumit! Așa suntem învățați așa facem. Îmi doresc să fie bine în lume, în țară. Să se scrie cât mai mult despre noi, că prea avem ce arăta lumii. Ba chiar am putea să ne și lăudăm, un pic, având atâtea frumuseți jur-împrejurul nostru. Noi nu știm să ne vindem marfa. Nu ne știm proteja și nici apăra valorile. Mai suntem, oare, români? Îmi doresc un lucru sincer – la cât mai multe lansări, în acest nord de țară, pentru că aici sunt oameni isteți, talentați, inteligenți, valoroși. Am fost destul de lung, în răspuns?
– Acum, observ, că lucrurile s-au schimbat. Din cea care punea întrebări am ajuns să fiu întrebată.
– Și nu e bine? Deși nu-mi place, unei întrebări, în așteptarea răspunsului, să-i răspunzi tot cu întrebare, doar de dragul dialogului. Văd pe fața dumneavoastră o anume tristețe, fapt ce mă face să mă/ să vă întreb de ce? Și, dacă am dreptate?
– Da! În timp ce răspundeați întrebării, analizam fiecare propoziție sau frază rostită, dându-mi seama că asta este de fapt realitatea. Pentru unii bună, benefică, pentru alții mai puțin bună.
– Nu mă ascund după deget! Nici nu am pretenția că sunt un autor sau scriitor extraordinar. Departe acest gând. Am lăsat pe alții să-și exprime punctul de vedere. Dar, ajung iar la una din întrebările puse și la care am răspuns deja: dacă nu citim, cine ne mai citește? Firesc, în scriitura mea, mi-am lăsat sufletul să se exprime cât mai curat. Mi-am dorit dintotdeauna ca ceea ce scriu să fie simplu dar plăcut. Să fie sincer și bine primit în sufletul cititorului. Credeți-mă, uneori, scriind poezie, scriind mai ales despre nuntă, scriind-scriind, mă trezeam cu lacrimi în ochi. Lăcrimam. Uneori. Nu la toate. Erau lacrimi izvorâte din sinceritate, din frumusețea versului – o spun cu multă modestie. Îmi plăcea și mie ceea ce scriu. Versul era curat, lumina lui pătrunzătoare până în adâncul ființei mele. Și, întreb, așa-ntr-o doară: dacă eu am avut acest sentiment, oare trăirea cititorului este aceeași? Dacă așa ar fi, atunci este bine, chiar foarte bine! Și, o spun și eu, pentru că și mie mi-au spuso alții, cititorii (nu toți!) au simțit această emoție din vers, au simțit sinceritatea cărții. Mă întâlnesc, de multe ori, pe stradă, cu cei cărora le-am dăruit din cărți, și le observ bucuria întâlnirii, iar dacă îmi spun că mă și citesc, bucuria este și mai mare. Este, probabil, visul fiecărui autor, scriitor, poet. Nu pot să-mi dau seama, dar anticipez, reacția unora și a altora, în urma răspunsurilor date. Pentru unii comode, pentru alții … incomode. Nu poți fi pe placul tuturor, și acesta este un adevăr. Îmi doresc din suflet, ca să fie susținere și spijin în acest sector. Dar, poate că există, și numai eu nu am avut parte. Poate este totuși vina mea. Nu fug nici de acest răspuns. Poate n-am insistat cât ar fi trebuit, și iar mă repet în răspuns, și la această întrebare. Trag concluzia – motivând că am vorbit doar în numele meu – și-atunci este vina mea. O vină pe care mi-o asum, mi-o însușesc, și, de ce nu, mai jos o voi și semna.
– Privesc schița mea cu întrebări. Sar peste câteva și întreb direct: se poate trăi din scris?
– Oare de ce așteptam, parcă, și o astfel de întrebare? Nu! Categoric, nu! Azi, cel/cei/cele care încearcă o astfel de abordare, dacă cred într-un fel sau altul la o îmbogățire, amarnic se mai înșeală. Nu se câștigă din scris. Aici, deocamdată, doar faci investiții. Parcă, ar fi un blestem. Haideți, împreună, să ne aducem aminte de vremea tinereții noastre, de anii copilăriei noastre, de timpul în care eram școlari, elevi sau liceeni. La limba și literatura română, așa cum se știe foarte bine, atunci când se învață un autor, sau se trece la un alt autor, primul lucru ce se face este studiul ,,fișei biografice”. Nu? Corect! Adică, în linii mari, câteva aspecte despre autor – dar nu vreau să mai repet procedura pentru că o știm fiecare în parte. Cum au trăim autorii studiați de noi? Cum au scris? Ce viață au dus? Cât au fost de ajutați de-a lungul istoriei? Și pot pune încă o sumedenie de întrebări despre viața și condiția autorilor. Până și întrebarea: cum s-au ,,stins”? este pertinentă. Și-mi aduc aminte de-un contemporan de-al nostru Nicolae I. PETRICEC, pe care, sunt sigur că mulți dintre cititori l-au cunoscut. Ce viață a dus? Cât de frumos a scris? Cine l-a ajutat? Și nu în ultim rând: cum s-a stins? Marele păcat este că după plecarea din lumea asta, prea puțini își mai aduc aminte despre ei și operele lor. Dacă tot l-am amintit, fie iertat, lăsați-mă să-mi exprim bucuria de-a fi contemporan cu astfel de oameni. Pierderea este mare. A fost extrem de talentat. Scrisul dumnealui extrem de sensibil. Păcat! Opriți-mă că aș mai zice și altceva!
– Am avut ocazia să citesc din poemele dumnealui. Personal nu mi-l mai amintesc. Dar nu prea am auzit pe alții care să-i mai amintească numele.
– A scris frumos, elegant, obiectiv, uneori cu o ironie cum rar îți este dat să mai întâlnești. A scris versuri. A trăit, cel puțin eu așa l-am cunoscut, în ultimii ani din viață, a trăit, spuneam, mizerabil. Nici nu se știe cum s-a dus spre Sfinx. Poveștile sunt împărțite și diverse. A trăit nebăgat în seamă și așa s-a și dus spre stele. Pe mine m-a încurajat tare mult. M-a susținut. M-a sfătuit. Și-au contat tare mult vorbele lui. Mi-a făcut prefața la trei cărți, și trebuie să recunosc faptul, că fiecare prefață a fost deosebită. Nu cred că meritam așa vorbe frumoase, începător fiind, într-ale scrisului. Dar m-am bucurat că a fost sincer cu mine – acolo unde greșeam mă corecta, iar atunci când scriam ,,bine” aprecia și lăuda. M-am bucurat, chiar și așa cum a fost, să-l am prin apropiere. Apreciam la el talentul nu condiția sau modul în care trăia. Într-o vreme, era lăsat, din milă, să locuiască, într-o cămăruță, gen ,,cămară de alimente”, la Taberele Școlare cum se zicea pe-acele vremuri. Fără curent sau căldură. Câștiga doar din ce scria. Și mulți i-au luat banii și-așa, ne mărturisea. Era un cerșetor. Un milog. Un … al nimănui! Așa s-a stins. Prea puțini își mai aduc aminte când ar fi ziua lui de naștere sau ziua când a plecat spre stele. Nu am mai citit de multă vreme despre el, Dumnezeu să-l ierte!
– Văd în vorbele dumneavoastră, regretul plecării poetului Nicolae I. Petricec. Și mai sunt convinsă că mulți alții, precum el, au avut parte de-o asemenea soartă.
– Sincer, nu credeam că-n secolul acesta poeții, scriitorii mai au parte de-o asemenea soartă. Desigur regretul plecării din această lume va rămâne mult în inima mea, tot așa precum a încolțit dar fără a se materializa și ideea de-a concepe – un cenaclu, un concurs de poezie, ceva de genul, pentru a nu-l uita, pentru a-i slăvi memoria și ceea ce a mai rămas din talentul său. Singur, nu-mi permit. Și, credeți-mă că, parcă, așteptam să fie luată o astfel de inițiativă, din partea autorităților competente. Dar ce să spun … că și așa ,,s-au înghesuit” să-i fie la înmormântare. Doar câțiva prieteni, atât i-au stat alături, nimeni dintre cei pe care i-a ,,slujit”. Așa îți poți da seama cât de mult prețuiește un om, un prieten. Mai ales dacă-l știi și confrate! Are foarte multe articole în presă, și-ntre toate astea, doar o singură carte publicată, prin grija primarului de Băsești – poet la rândul dumnealui, Ioan Călăuz. Tare s-a mai bucurat de realizarea lui, dar păcat că bucuria a durat atâta de puțin.
– Chiar, cum stați cu activitatea viitoare? Ce ne pregătiți pentru viitor? Folclor sau poezie?
– Vreți să mă testați. Ei, bine, răspunsul este și una și alta! Vreți să vedeți dacă mă încadrez în cele ce le și spun. Ei uite, că vă răspund! Doar va trebui să-mi promiteți că-mi veți fi alături la lansarea volumelor. Am în pregătire următoarele lucrări, parte din ele finalizate în proporție de sută la sută: din ciclul poeme, este gata pentru tipar, cartea-manuscris ,,ÎNCĂ UN GÂND. TAINE. (14) – dar nu sunt bani. Apoi mă pot lăuda cu alte 43 de poezii ce vor forma un alt volum de ,,POEME CĂTRE CEI DRAGI. (15)”, dar aici, cu titlul de carte mai avem de discutat. Probabil îl voi modifica. Dar nu-i sigur. Apoi, din categoria folclor, avem pregătită pentru bun de tipar cartea rapsodului VASILE BOICIUC ROGNEANU – RAPSOD POPULAR. HORITORUL DE PE VALEA RONIȘOAREI. (16), o carte biografică despre interpretul de muzică populară V. Boiciuc-Rogneanu. Nu știm când va primi finanțarea necesară publicării. Noi rămânem, cuminți în așteptarea banilor necesari editării și tipăririi acesteia. Aici, ne-am adresat pentru spijin și susținere, Primăriei Rona de Sus, comună de unde își coboară prin cânt și cântec, dorul și doina, interpretul. Apoi, tot în colecția de folclor, vom include și cartea, care are deja bun de tipar, DEBUT ÎN CÂNTECUL POPULAR – GÂND LA ÎNCEPUT DE DRUM (17), un extraordinar material cu două tinere talente, debutante în lumea cântecului popular. Este vorba despre Cristina Petriman (Libotin – Țara Lăpușului) și Adelina Maria Borzan – din Cristoțel – Sălaj. Gânduri de început dar și repertoriul de cântece de pe C.D.-ul dumnealor, proapăt ieșit pe piața muzical folclorică, texte ce-mi aparțin. Acompaniamentul muzical este asigurat, și pentru una și pentru alta, de către prof. Lică Negrea, descendent de-al lui Victor Negrea.
– Folclor – monografia satului. Poeme și poezii. Singur și în cooperare. Dar cu revista Din vatra satului?
– Ce bine pregătită sunteți! Da! Cărți de poeme, de folclor și între toate astea și o revistă – acolo unde trebuie să recunosc – sunt redactor șef și membru fondator, alături de alți cinci specialiști. Am să-i amintesc pe fiecare în parte cu mult drag și respect, mulțumindu-le pentru întreaga colaborare. Este vorba despre Ramona Ursan – tehnoredactor și Cristina Bele – secretarul revistei, dar și despre Marius Săsăran – absolvent al Universității de Nord, Facultatea de Litere. Nu în ultim rând, redactorul șef adjunct – Gheorghe Ursan. Nu în ultim rând amintesc numele prof. Florica Jurasko – membru fondator – un dascăl minunat, devotat profesiei nobile. Împreună, cei cinci, despre care v-am povestit, suntem o echipă puternică, profesionistă. Aceștia suntem membri fondatori ai revistei, dar și colaboratorii despre care povesteam cu două-trei fraze înainte. Împreună cu ei, am construit atât revista, cât și câteva dintre cărțile amintite. Mă bucur să am asemenea oameni lângă mine, să fim un colectiv unit. Să fim pe aceeași ,,lungime de undă”, adică să nu existe multe contradicții între noi. Stăm mult și analizăm cu obiectivitate fiecare document, cercetare, articol scris sau primit din teritoriu de la alți colaboratori, facem recenzii, promovăm tinerele sau mai puțin tinerele talente – oameni care nu au avut șansă de afirmare în viață din diverse motive. Promovăm autenticitatea dar și poezia populară. Aici dau ca exemplu pe Marița Grigor, nu întâmplător rudenie, din satul Chiuzbaia. Oameni talentați cu puternice valențe literare. Promovăm cântecul popular și interpreții de cântec. Avem pagină cu recenzie de carte dar și pagină cu ,,Maramureșul turistic” și-aici promovăm cu fiecare număr al revistei câte o mănăstire din zona noastră, dar nu numai. Și multe alte și alte repere extrem de interesante pentru publicul avizat. Deja, suntem în al VI-lea an de apariție (una – cel mult două apariții pe an), în aceeași formulă. Ne place ceea ce facem, chiar dacă nu prea avem susținerea dorită. Spun, repetând, dacă nu sunt bani din fonduri, atunci ,,riscăm” și mergem pe cheltuiala noastră, tocmai pentru a ne îndeplini visele, gândurile. Ale noastre dar și ale altora ce au deplină încredere în noi.
– De ce Din vatra satului?
– Nu e o poveste lungă, dar e frumoasă, zic eu! Așa cum orice în lume are un reper, un punct de plecare sau pornire înspre ceva, tot așa s-a întâmplat și cu revista noastră. Îmi prea place să-i spun așa! Dar chiar e a noastră, ce să ne ascundem după deget! Era, demult, (n.a. și zâmbește) în vremea lui 2008 – 2009, undeva spre toamnă, când, recunosc, ajutat de-un adevărat prieten (e o doamnă!) primesc o ofertă (fie ea și prin telefon!) de-a realiza în cadrul unei televiziuni – Impact TV – (azi nu mai există, decât echipa de la radio!), o emisiune de folclor. Televiziunea era pe punctul de pornire și-atunci se ,,aruncau zarurile”. Doamna cu pricina despre care vorbesc, cunoscându-mi dragostea și pasiunea, dar și iubirea ce-o port pentru folclor și tradiție, s-a gândit la mine ca și cel care ar putea să fie ,,omul potrivit în locul potrivit”. Este vorba despre buna mea prietenă Anamaria Avram, pentru care am un respect și o stimă deosebită. Merită fiecare cuvânt de laudă, pe deplin. N-am stat mult pe gânduri. În consecință, am trecut la realizarea emisiunii de folclor DIN VATRA SATULUI – așa se numea emisiunea, ce se derula, în direct, duminica între orele 13.00- 15.oo, deși, de multe ori cu prelungire peste programul difuzat din cauza audiențelor. Așa s-au născut emisiunea – cu multe vise, multe proiecte, multă forță. Mă așteptam să găsesc, nou fiind în branșă, altceva. Sincer, nu mă așteptam la atâta sete de cultură, de folclor. Așa mi-am făcut mulți prieteni, mulți admiratori, mulți fani. Credeam în proiectul emisiunii și aveam încredere deplină unul în celălalt. În afara emoțiilor, adaug și acum, totul a fost doar la superlativ. Stau și mă gândesc, azi dacă ar fi s-o iau din nou, n-aș ezita nici măcar o clipă. Aș purcede la realizarea de emisiuni de folclor. Multe ar fi povestit despre activitatea de redactor și realizator de emisiuni de folclor. Probabil într-un alt interviu, cu o altă ocazie! Scurt, acesta a fost un punct de plecare. Ne-am dăruit și am primit daruri minunate. Să nu mă închipuiți la cine știe ce! Am fost apreciați pentru originalitatea și autenticitatea emisiunilor promovate. Nu a mers mult proiectul de televiziune din motive bine întemeiate – veșnica problemă financiară. Dar, așa ca să-i ducem mai departe faima și recunoașterea de care ne-am bucurat, în aceea vreme, am hotărât, să nu ne oprim ci să mergem mai departe. Să mergem cu proiectul de revistă, tocmai pentru a nu destrăma vise, speranțe, gânduri. N-a mai fost emisiunea Din vatra satului – am rămas cu revista Din vatra satului, și sunt ferm convins că ați înțeles legătura dintre una și alta. Am să le mulțumesc tuturor celor care ne-au sprijinit, susținut ori încurajat și atunci, dar și acum după ce s-a născut revista. Acum, nu mai ,,apărem pe sticlă”, scriem ceea ce dorim să arătăm lumii. Descoperim locuri, oameni, tradiții aproape șterse. Și ne bucurăm că e așa, chiar dacă banii sunt puțini. Mergem înainte. Și, lăsați-mă să mai adaug întrebării de mai sus, câteva propoziții sau fraze. Tot ca proiect de viitor, în acest an, avem deja proiectul revistei pregătit cu un studiu de cercetare monografică al localității Groșii Țibleșului – revistă la care avem promisiunea că vom fi sprijiniți financiar de Consiliul local și de Primărie. Iar spre finalul acestui an, vom pregăti, un număr al revistei cu obiceiuri de iarnă.
– Revin. Personal am tânjit dintotdeauna după haina militară. Mi-au plăcut dintotdeauna cei cu chemare spre viața militară.
– Mă bucur să aud toate acestea. Deopotrivă, recunosc și eu acest fapt. Am intrat în acest sistem, încrezător în mine și în forța mea. Atunci eram în plină tinerețe. Chiar credeam că poate fi și bine. De fapt, și acum continui să cred în existența unui viitor bun. Nu rezistă aici oricine. Nu o spun ca laudă, pentru că eu, și nu numai eu, cei cu câțiva zeci de ani de jandarmerie, am reușit să facem față greutăților militare. Am trecut și prin bune și prin rele. Am făcut și lucruri de care sunt mândru, dar am făcut și câte o prostioară, așa ca să fii dat exemplu negativ în fața colegilor. Atunci m-am rușinat amarnic. Mi-a fost rușine până și de mine. Dar mi-am jurat, așa în adâncul sufletului, să nu fac ceea ce am făcut. Ori să încerc să-mi corectez comportamentul. Am trecut și prin așa ceva. Colegii doar o știu. Și iar spun, am reușit și datorită colectivului unde am fost încadrat. Au trecut și anii peste mine, așa cum trec peste toți, am îmbătrânit, și-acum îmi vine să spun că ce-am făcut în tinerețe nu aș mai face azi, convins fiind că adevăr rostesc. Mi-a plăcut viața militară dintotdeauna. Și-acum, mai în glumă, mai în serios, visam dintotdeauna, să îmbrac haina militară. Eram copil și spuneam celor apropiați că mă voi face ,,ofițer”, fără să cunosc la acea vreme ierarhia gradelor militare. Pentru mine nu exista decât un singur grad – acela de ofițer, iar el, ofițerul, avea obligatoriu haină militară. Uite că mi-am dorit, și am ajuns. Acuma, iar în glumă, de multe ori le spun prietenilor să aibă grijă ce-și doresc pentru că li se poate împlini. Așa ca în orice domeniu de activitate, și aici, în Jandarmerie, există destule riscuri și vulnerabilități la care te expui, atâta timp cât ești în serviciu. Cine se angajează aici, este conștient de toate acestea, s-au cel puțin după angajare i se aduc la cunoștință. Dar cu toate astea este cea mai frumoasă meserie, dintre toate celelalte aflate sub comanda Ministerului de Interne. Am lucrat întotdeauna cu oameni competențe. Am avut colegi, și chiar am colegi, perfect conștienți de riscul meseriei. Ne-am înțeles extraordinar de bine cu fiecare în parte, fiecare cu fiecare. Ne-am înțeles, ne-am susținut, ne-am ajutat, ne-am completat. Așa ca atunci când ieșim ,,în față” să fim mândri de haina ce o purtăm – haina bleu jandarm. Sunt multe de schimbat și aici, dar de cele mai multe ori nu-ți permite legea. Lipsa unui cadru legislativ adecvat este un impediment în dezvoltarea profesională.
Dacă legea ar ține un pic cu noi și munca noastră ar fi mai frumoasă. Sunt foarte mulți oameni cu care intri în contact, certați cu legea. Sau interpretează legea după bunul plac. Nu se poate așa ceva. Legea este una singură și scrie clar ce trebuie și ce nu trebuie, ce avem voie să facem și ce nu, altfel riști să fii sancționat. Civilizația multora lasă de dorit. Suntem, din punctul meu de vedere, cu mult în urma normelor de etică și din cauza asta se întâmplă atâtea și atâtea minuni. În plus, fiecare cetățean înțelege democrația în felul său, ceea ce nu se prea poate. Dar, aș prefera să vorbesc, dacă mai aveți întrebări, despre poezie, despre literatură, despre folclor, nu atâta de mult despre instituția Jandarmeriei.
– Vă mulțumim!
Lasă un răspuns