Digitalizarea, machetarea și editarea electronică a publicațiilor, fără a mai recurge la cheltuitoarele și anevoioasele tehnologii de printare a textelor și imaginilor pe suport de hârtie, au permis apariția explozivă a site-urilor, rețelelor de socializare, blogurilor, forumurilor, ziarelor și revistelor on line în peisajul modern al creației literare și al liberei exprimări, al liberei destăinuiri și al liberei împărtășiri a poeziei, prozei, artelor, culturii.
Una dintre publicațiile electronice pe care le vizitez periodic, și în care îmi public unele creații, este site-ul literar ”Esențe”, mai degrabă o revistă literară, o rețea literară creată de către scriitorul Nicolae Stancu și întreținută impecabil de către administratorul principal Sanda Niculice împreună cu Gabriela Azem, Daniel Bratu, Nicoleta Cimpoae, Mălina Constantin, Violeta Deminescu și Ana Sofian, o echipă inimoasă de administratori. Cu toții alcătuiesc un adevărat detașament de rezistență prin cultură și litearatură în aceste vremuri bezmetice în care prostul gust, incultura, suficiența, mimetismul, parvenitismul, non-valoarea, ipocrizia și alte astfel de atribute definesc decadența spirituală a societății românești postdecembrieste.
În revista literară ”Esențe” abundă literatura autentică scrisă cu dăruire de către creatori remarcabili, adevărați ostași care luptă prin literatură și artă pe baricadele rezistenței naționale spirituale, între care mulți poeți și prozatori cunoscuți, apreciați, cu operă, nelipsiți de la numeroase evenimente culturale. Dar întâlnim și nume mai puțin cunoscute, nume mai noi de creatori neconsacrați, neafirmați în timp prin apariții repetate în mulțimea de reviste și ste-uri, fără operă conturată, deși unii scriu de o viață, iar creația literară pentru ei, chiar și până la prezența în revista ”Esențe”, este… esențială!
Deunăzi, ”răsfoind” paginile ectronice ale acestei atrăgătoare și bogate reviste, mi-au atras atenția versurile line și limpezi, clar izvorând din fântâne…(!), ale Adinei Nicolescu, încărcate de emoții controlate, de sugestii și stări exprimate printr-o stilistică pe care aș numi-o ”retro-lirică”, prin formulări clasice în stihuri cursive, melodioase, geometric de exacte ca metrică și cadență, lăsând să curgă, precum dintr-un izvor subteran, tainic, dintr-o fântână adâncă săpată într-un pustiu cât deșertul, ciutură după ciutură de fluid liric de la mare adâncime, amforă după amforă de esență de metafore, gură după gură de apă vie pentru suflet.
Adina Nicolescu este o oază vie de poezie la răscrucea lumilor trecute, prezente și viitoare. O spun cu sete… Și, așa cum însăși mi-a destăinuit că cel mai bine se poate (auto)prezenta prin cadențele sale lirice, atunci când am rugat-o să fie generoasă cu sine și elocventă despre sine, o las la rândul meu pe Adina Nicolescu să își dezvăluie cititorilor ”Națiunii” identitatea artistică mai ales prin intermediul primei poezii din acest grupaj autumnal de debut din ”Colocviile Literare”.
Anida
mi-am adunat primăverile în păr
şi am alergat înaintea ta
să-mi prinzi tremurul din gene cu buzele fremătând
de aşteptare
*
– ai gustul dimineţilor somnoroase Anida –
şi m-am cuibărit pe ramul tău înflorit
să-mi adorm dorul de tine
aripa ta frântă cu aripa mea rănită
*
au adunat un zbor uitat într-o
toamnă fără ploi
– te iubesc Anida –
vântul şi-a întins năframele cenuşii peste glasul tău
*
şi eu nu mai aud
cum mă chemi să-ţi trezesc ploaia de nuferi
pe care mi-o promiţi
de când a răsărit amurgul peste fruntea ta
*
– eşti frumoasă Anida –
şi cuvintele nu mai rodesc în stânca ce m-ai născut
doar chihlimbarul va dărui în alte dimineţi magia lacrimii
zăpezilor veşnice
***
Eu, ram ascuns…
Eu, ram ascuns sub umbra înserării
Te-aştept să mi te-aşezi peste oftat,
Când luna îşi deschide-n largul mării
Un ochi al răstignirii în păcat…
*
Îmbracă-mă în stele şi mă prinde
Cu lanţul înrobirii, să nu pot
Din lacrima durerii-a mă desprinde
Când peste mine tuni ca un despot…
*
Voi fi cuprinsul necuprins de stele
Dintr-o ascunsă partitură de pian,
M-oi prinde-n jocul ploilor rebele
Doar să te simt cum picuri an de an…
*
Tu, toamna mea cu spaima nemuririi
Aşază-te cu umbra peste mine!
Acolo-n embrionu-nmuguririi
Noi doi vom înflori din nou, destine…
***
În care toamnă vii?
Valsează-n mine gândul tău cu gândul toamnelor postume
Şi-n tot ce mi-a dat Dumnezeu, doar frunza galbenă rămâne;
S-a aşezat la mine-n vis pe-un zbor de fluture albastru
Şi răstignindu-l l-a ucis în domiciliul ei sihastru…
*
Un mic fior a mai rămas prin toate dorurile frânte
În toamna asta fără glas cu amintirile răsfrânte
Într-o oglindă-n care luna şi stelele-ntr-o reverie
Şi-aruncă straiele de vară în ambalaj de elegie…
*
Dintr-o magnolie uitată-ntre filele unei poveşti
Mai picură absurde note din care numai tu lipseşti
Cu ultimul sărut letargic – ştampilă fără conţinut;
Şi de-ar fi fost sărutul morţii, mai mult curaj aş fi avut
*
Să-ntâmpin toamna asta-n care n-am aripi să îmbrăţişez
Nici umbrele din solitare desene-n galben…şi visez
Că, peste mine-aşterni zăpada nocturnelor melancolii
Din care numai tu, iubite, lipseşti…în care toamnă vii?
***
Eu te aştept cu toate tăcerile
Perdele de-ntuneric se năruie-n dezastre
Acunse într-o toamnă în care eu nu sunt
Decât apocalipsa din drumurile noastre
Când bolovani de sare, în zborul meu înfrunt…
*
Ai prins un vis din salba de zori cu albăstrele
Pe-un amănunt de seară surprins într-un ghioc;
E încă vară – toamnă a gândurilor mele
Pe-un ţărm de renunţare, eu am cules noroc…
*
Prindeam din urmă versul cu dor de nebunie
Ascuns într-o tăcere cu uşile-ncuiate;
În braţele-mi întinse, primeam o cununie
A nopţilor de veghe cu zori nevinovate…
*
Nimic nu prevestea nici umbre, nici furtuni
În zâmbetul pe care mi l-ai sădit în gene;
Azi, cu penelul toamnei, din ploaie mă aduni
Şi cu ninsori de galben mă-acoperi în poiene…
*
Eu te aştept cu toate tăcerile ce-mi dai
Te voi primi-n albastrul pe care-l aşteptai…
***
Clipă ruginie
Mi-s toamnele aproape de suflet şi ce dor
Atâtea ploi de gânduri deschise peste mine!
Ai aruncat năframa plecării-aşa uşor
Şi mă pândesc furtuni şi ce de toamnă vine!
Ies mările din haine şi-s valurile moarte;
Nu mai ajung la ţărmuri, sirenele-au plecat,
Meduzele-s albastre şi vieţile uscate
Le-au invadat iubirea şi toate-s deodat’
În corul din amvoane, prelins pe-a ta icoană
La care mă rugam ca cea mai vie clipă;
Secundă umilită gonită de-a ta toană
Purtându-şi handicapul pe singura aripă.
Şi dacă încă-i vie dorinţa de-a te crede
Şi de-a te strânge-n braţe cu aripi de cocor,
În primăveri albastre o floare se mai vede;
Dar astăzi se sfârşeşte pe galbenul covor…
***
Lemnul învierii
Pe corzile ce-aşteaptă mesaje voalate
În lemnul învierii cu-atingeri diafane
Un înger îşi aşază cu mâini înfrigurate
Plăpânda sa făptură prelinsă din icoane.
Şi primul ton al toamnei îşi ţipă ruginiu
Un dor de amintirea când mugurii vibrau
În primăvara nopţii când somnul e târziu
Şi visele albastre la revedere-şi iau…
Un cântec mai răsună în scoarţa fără viaţă
A ramului ce ieri, pulsa de seva florii;
Dar ce sonete, Doamne, scâncesc dintr-o paiaţă
Cu lacrima logodnei uscată-n cer, când norii
Mai uită că e toamnă şi lasă să mai ningă
Cu praf de stele-n palma deschisă-a unui gând,
Pe-un ram dintr-o pădure ce-ncearcă să convingă
Că nu e timpul încă să moară.Până când
Încep să-l părăsească pe rând, frunzele toate:
Amante-nfrigurate, uitând că le-a fost drag;
Ce soartă mă mai paşte, mă mir de nu se poate
Că deşi casă-mi este pădurea…sunt pribeag…
Mă mai mângâie toamna cu-alaiul ei de ploi
Mireasă rătăcită prin ramurile mele,
Când mai dansează luna un menuet în doi,
Sau când arcuşul nopţii doineşte printre stele…
***
Mireasă a lacrimii din ploi
motto:
În zorii zilei, toamna mi-a scris o partitură
Din notele zălude ce mai cântau prin tei
Cad picuri albi de ploaie şi lacrimă pe gură
Şi stropii lor se-adună în verzii – ochi ai mei…
Răspunde-mi la-ntrebarea parşivă ce mă stinge
În spaima înserării, ascunsă-n ploi şi vânt!
Din ceruri de departe, o lacrimă mă ninge
Cu amorţeala toamnei în taina din cuvânt…
*
De ce mai cântă cerul pe ramurile goale
Când frunzele-şi adapă o sete din tăceri?
Mai murmură o floare ce şi-a mutat agale
Culoarea-n răstignirea apusului de ieri…
*
De ce un val de mare într-un reflux apatic
Dezbracă ţărmul nostru de paşii-mbrăţişaţi?
Şi amintiri albastre într-un balans empatic
Le strângem într-o rază din ochii-nlăcrimaţi
*
Ce-s martori la vânzarea iubirilor postume
Dintr-o poveste scurtă de-o vară şi o zi?
Răspunde-mi ce misivă vei scrie şi ce nume
Purta-va cel ce mâine, iubirea-mi va primi?
*
Eu ştiu că nu răspunsuri aştept şi nici o doamnă
Nu-mi va fura tăcerea albastrului din noi;
În crizanteme albe, un strai de albă toamnă
Voi răsări mireasă a lacrimii din ploi…
***
Cântecul lebedei – dacă m-aş şti
La a şaptea bătaie de clopot
Evanghelia a înflorit dureri vestind izbăvire prin moarte
Bătrânul înţelept înghiţise veşnicia şi cineva trebuia s-o scoată la lumină
Adorm întrebările în cupe de argint frânturi de răspuns îşi caută calea spre adevăr
Din ce cotloane de întuneric răzbate Lumina
Amin strigă cerurile toate şi noi repetăm după ele
Albia minciunii se revarsă înspăimântată peste munţii de flori
Lovitura de graţie o dă Adevărul divin
Binele este acum Acasă
Altfel mintea naşte neprevăzutul care ucide
În toate clipele încerc să salvez ultima secundă
când am simţit iubirea şi zborul
amarnică mi-a fost apoi căderea
regele cerului mi-a respins întrebarea insistentă
Eviţi cunoaşterea de sine cu bună ştiinţă
Ca să nu descoperi ce nu vrei să ştii
Ca să nu te doară umbrele ascunse de tine într-o clipă de adevăr
E binele ascuns în rău
Hai să vedem cine îşi schimbă culoarea când moartea muşcă din primăvară
Omul sau frunza uitată pe ram într-un moment de neglijenţă al toamnei
Mirele sau mireasa
Oastea Domnului ne are pe toţi în vedere numai noi de-am păstra Ruga în îngenunchere
***
Nebunul meu de tei
Îţi scriu acum pe umbre, să nu te plouă iar
Şi un sărut de vară îţi las pe sub ferestre;
O clipă de tăcere mai strigă-n calendar
Secunda răstignită mi-e lacrimă şi zestre.
*
Ascultă-mă-n pădurea în care verde, mori
Şi-n firul de durere din iarba fără glas!
E-acolo printre ramuri, ce nu mai râd în zori
Un strop de cer albastru şi-un loc de bun rămas.
*
Că, lumea-n care dorul, ce-mi cântă într-un vers
Crucifică speranţa şi frumuseţea ei,
Nu-i nicio vină-n toana ce naşte-n univers
Atâtea stele moarte pe cer şi-n ochii mei.
*
Eu mă-ntomnez şi astăzi şi mâine-n zbor ucis
Pe-un colţ de lună stoarsă de vârcolaci şi zei;
Tu prinde-mă în vară cu maci pe care-ai scris,
Nebunul meu de verde, nebunul meu de tei!
***
În noaptea nunţii mele
În noaptea nunţii mele cu toamna ilegală
Mi-am prins o lâmâiţă în voalul de argint;
La nunta mea, tu toamnă, cu palma ta letală
Mi-ai ofilit iubirea şi m-ai forţat să mint…
Eu te-am iubit nebună şi te-am primit docilă
Pe glezna-n aşteptare, sărutul ţi-am pândit;
Şi ţi-am citit, iubito,în slova-ţi dificilă
Mesajul fără cheie.Şi-andante ne-am nuntit…
Ţi-ai aşezat vicleană timida răsuflare
Peste albastre vise lăsate amanet
La poarta dintre ceruri, unde hotarul doare
Când paşii se mai calcă pe urme vechi, discret…
Şi am uitat de mine şi am uitat de moarte
Deşi grimasa-ţi vie rânjea pe sub furtuni,
Eu nu vedeam oceanul, ce rece ne desparte
Oceanul tău de ploaie cu tainice genuni…
Mai plânge şi acuma,în luna mea de miere
Un fir de lămâiţă…ce lamentare-amară!
Tu, toamna mea nebună ai strâns atâta fiere
Ca s-o arunci în mine, când ies din tine-afară…
Acolo unde lumea mai cântă o albastră
Nemuritoate ploaie cu flori de liliac,
Eu sunt prizonieră în nemurirea noastră
A toamnei ce mă naşte, şi-al bunului ei plac…
***
Ţipătul firului de iarbă (din ciclul Cântecul lebedei)
Am cântat spre dimineaţă cântecul lebedei
când iele aruncau cu blesteme în mine
nu mi-era frică de ele
ele sunt pentru braţe puternice şi priviri viclene.
Am ştiut de la prima notă că e prea mult pentru mine
când sămânţa ta a înflorit un fluture speriat pe glezna mea
l-am aşteptat o viaţă
am vrut să-i spun să stea până la primul sunet
sub bagheta ta, dirijorul mlădierilor mele
rece şi lucid, ai fi ucis visul de-o zi într-o clipă.
Am vrut să-mi cresc rădăcini, să am ceva al meu
dar tu ai aruncat nisipul clepsidrei să-mi fie rădăcinile aeriene
prinse pe sub pielea ta să-ţi respir secundele
până la sufocare.
Hai, să ţopăim, mi-au spus zânele
dansul mi-a furat paşii
sub talpa goală, firele de iarbă se sinucideau pe rând
ţipătul ascuţit al verdelui se contopea cu strigătul
sângelui îmbrăţişat de dorinţa ta de stăpân absolut
eu vroiam doar să ajung la buzele tale
pe scara de liane a gândului tău
ce-mi ardea pielea umedă de seva ierbii
Asta ca să ştii, mi-ai spus, că drumul până la ”te iubesc”-ul meu
este scara dumnezeiescului urcuş
Ultimul romboedru nu l-am mai atins
uitasem de cântecul lebedei, care-mi fura ultima dorinţă.
De mi-ai fi întis o floare, doar, ştii tu care, m-aş fi prins de ea
şi aş fi cântat ultima notă pe buzele tale…
***
Când să mă ningi
Când pleacă ziua să se culce, armonizând tăceri în doi
Aşteaptă visele răspunsuri, cu ochi deschişi, cu umeri goi.
Când noaptea-şi caută mirese, în umbra dorului din gene
*
Eu, frunză galbenă n-am toamnă, alerg nebună prin poiene.
Când vara-şi scutură lumina, agonizând în come dulci
Pândeşte cerul, plânge vina nedumerită la răscruci.
Când se trezesc din nou copacii, dezmoşteniţi de armonii
*
Îmbracă dezolant, ninsoarea, îngenunchind timid, stihii.
Când mi se face dor de tine, invoc o înflorire-albastră
Şi iar, mi-e teamă că mai naşte o iarnă-n primăvara noastră.
Când pleacă ziua să mai cânte, prin alte gânduri, dimineţi
*
Eu mă-nvelesc cu noaptea noastră, tu rătăceşti prin alte vieţi.
Când nu mai suntem anotimpuri şi dincolo visăm desculţi
Să mă mai ningi cu veri şi toamne şi-n primăveri să mă asculţi.
2 Responses to Adina Nicolescu din Agigea (Constanța) – o oază vie de poezie