Nu putem vorbi despre patrimoniu, fără să vorbim despre cărți, aliatele noastre în perioada de distanțare și de întoarcere la sine. Încă din zorii civilizației omul a căutat să tezaurizeze cunoștințele sale, încercând să le transmită urmașilor lor. Suntem poate surprinși de „colecția” de plăcuțe ceramice babiloniene, de sulurile de papirusuri ce ne-au parvenit din Egipt, de pergamentele ce au ajuns până la noi, de picturile, sculpturile cu înscrisuri. Din perioada medievală și cea modernă ne-au parvenit bibliotecile de carte, ca și colecții prețioase de informații. Printre cele mai frumoase 10 biblioteci din România, biblioteci care impresionează, se află și Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală „Ing. Dumitru Furnică-Minovici” (până în 1989 cunoscut sub numele de „Muzeul de Artă Feudală al Academiei Române”). Acesta, aflată pe str. Dr. Nicolae Minovici, Nr. 3, din sector 1, București, a fost construit între anii 1941-1942. Piatra de temelie a imobilului unde se află muzeul este pusă în 27 aprilie 1941 (act autentic expus în cadrul colecției de bază), în 26 octombrie 1942 având loc recepția construcției. Gândită ab initio ca o casă-muzeu – „adunată” în jurul bibliotecii -, edificiul a fost construit în stilul gotic terțiar/perpendicular englezesc (stilul Tudor), cu inserții ale stilului normand (manoires-urile, rezalitul), cu o loggia venețiană. Planurile casei au fost elaborate de arh. Enzo Canella, cu ajutorul antreprenorului Dino Toffollo. Accesul se face din stradă, pe un pontus levi specific castelelor medievale, printr-un portal replicând intrarea din Hornby Castle, Norfolk, Anglia.
Colecția ing. D. Furnică-Minovici, achiziționată din anticariate și/sau licitații de artă ale Europei, este compusă din vitralii (datate sec. XIII-XIX), mic mobilier de artă (sec. XV-XIX), carte veche, tapiserii, picturi etc. Valoarea estetic-arhitecturală a edificiului a dus la clasarea acestuia în Lista Monumentelor Istorice, clasa A (poziția 1488, cod B-II-m-A-19207), importanța istorică, artistică, documentară a exponatelor fiind semnificativă (numeroase exponate, unele cu caracter de unicuum pentru România, fiind clasate în clasa juridică „Tezaur” a patrimoniului național, altele în clasa Fond). Dumitru Furnică-Minovici a fost un colecționar pătimaș care și-a construit această casă special pentru a-și adăposti colecția. El a adus biblioteca din lemn de nuc masiv cu coloane corintice lucrate de mână tocmai din castelul Weilburg de lângă Viena. Se pare că provine din secolul al XVIII-lea, iar salonul a fost special conceput ca să încapă biblioteca în el. Biblioteca aceasta deține aproximativ 2000 de volume valoroase legate în piele, iar scaunele din salon sunt tapisate în manufactura Aubusson. Muzeul a ajuns în proprietatea Academiei Române fiind donat de fondatori, la sugestia lui Petru Groza, pentru a nu fi rechiziționat și devastat. Aici s-au filmat numeroase emisiuni culturale, printre care „Înapoi la argument”, a lui Horia Roman Patapievici. Cine sunt fondatorii acestui muzeu deosebit? Inginerul Dumitru Furnică-Minovici și soția acestuia, Ligia Viorica Furnică-Minovici. Soțul, Dumitru Furnică-Minovici, s-a nascut la 14 decembrie 1897 în București, în ceea ce ulterior se va numi „Raionul Stalin”. Era fiul lui Zaharia Furnică, fiu de țăran din Șcheii Brașovului. Clasele primare le face la „Școala Silvestru” (1904-1908), apoi la „Liceul Lazar” (1908-1916). După satisfacerea stagiului militar (1916-1918), va pleca în Franța, la studii (Toulouse și Strassbourg – urmează Institutul de Chimie Industrială), pe cheltuiala unchiului său, Dr. Nicolae Minovici, studii pe care le va termina în 1924, când se întoarce în țară. Între 1924-1927 va fi angajat al Societății de Petrol „Cometa”, fiind detașat la Ploiești și Moreni. Din 1927 va lucra (întâi ca inginer, apoi în cadrul serviciului administrativ-comercial) la Societatea Anonimă Română „Creditul Minier”, de unde va fi destituit, în condițiile etatizării, în 1947.
În 1941, la rugămintea unchiului său, dr. Nicolae Minovici, acceptă titlul de „conducător onorific” al Muzeului de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”, acest titlu purtându-l până la moartea sa, în 1982 (22 aprilie). La 1 octombrie 1948, disponibilizat de la SAR Creditul Minier, va urma câteva luni cursurile școlii de muzeografie (școală-alternativă oferită de academicianul G. Oprescu colecționarilor de artă, îndeosebi bucureșteni, pentru a nu-și pierde colecțiile, chiar donate) și va deveni specialist conservator al Muzeului de Artă Feudală „Ing. Dumitru Furnică-Minovici”, muzeu pe care-l va păstori, cu destulă greutate (dat fiind macrocontextul politic, cultural și social) până la moarte, în 1982. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Soția sa, Ligia Viorica Furnica-Minovici (născută Rădulescu-Tudoran, fostă Petrovici), în Caracal, la 9 februarie 1914, va avea o viață și carieră destul de zbuciumate. În 1932 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie București (specializarea franceză, italiană și istoria artei), pe care o va absolvi în 1936. În 1933, se înscrie și la cursurile Facultății de Drept, în 1937 obținând dipoma ce-i va permite să practice avocatura. Din 1938 până în 1940 va lucra la Direcția Generala CFR, în funcția de „impiegat”, din 1940 până în 1949, activând tot în cadrul CFR, dar la Direcția financiară, funcția de referent. Între 1949 și 1952 va lucra ca avocat la DRTA București. În cursul anului 1952 este silită să urmeze cursuri de recalificare (Școala de normatori, 5 luni de zile), fiind detașată un timp la Alba Iulia (normator) , apoi la Slatina (avocat public) și revenind la DRTA București (în funcția de avocat principal). În iunie 1969, ca urmare a unui memoriu înaintat forurilor de resort de soțul domniei sale, ing. D. Furnica-Minovici, va fi numită muzeograf la Muzeul de Artă Feudală „Ing. Dumitru Furnică-Minovici”, din 1979 – muzeograf principal. Intrată în avocatură în 1946, a pledat în câteva cazuri importante (politizate), apărându-l pe ministrul Grigore Costaforu (acuzat că subminează interesele țării în raport cu țara-mamă, URSS), pe Ion Cantacuzino, directorul Societății de Telefoane, pe Alexandru Policrat (magistrat la Tribunalul Suprem, acuzat ca ar fi ascultat posturi imperialiste de radio și că ar fi ajutat pe vărul său, Radu Rene Policrat, cu mâncare și două cămăși), pe Anca Berceanu (asistenta lui C-tin Noica), etc. Recăsătorită cu ing Dumitru Furnică-Minovici la 21 iunie 1952, aproape în secret, la Sfatul Popular al Raionului Stalin, București, va deceda la 14 ianuarie 2004, fiind înmormântată alături de soț, la cimitirul Bellu.
Imobilul – muzeu a fost ridicat cu un cost exorbitant (cf. devizelor progresive și a celui final) de 7. 032. 182 lei-aur (moneda 1942), între anii 1939-1942, de meșteri străini (austrieci, nemți, italieni). Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Furnică-Minovici” este rodul a peste 400 de schițe făcute de fondator și de arhitectul angajat, Enzo Canella. Antrepenorul, tot italian, D. Toffolo, a adus o echipă de meșteri italieni care au lucrat sub directa supraveghere atât a fondatorului muzeului, cât și a arhitectului, rezultatul fiind unul remarcabil (atât din punct de vedere structural, cât și estetic). Deși inițial arhitectul angajat pentru ridicarea casei i-a propus ing. D. Furnică-Minovici două planuri de case (unul în stil gothic francez și unul în stilul renașterii italiene) , în cele din urmă, coroborând destinația cu funcționalitatea casei, inginerul s-a oprit asupra stilului Tudor (așa-zisul gothic terțiar sau perpendicular englezesc), de secol XV, un rol hotărâtor avându-l prezența (în cadrul acestui stil) a numeroaselor ferestre, care rezolvă problema muzeistică a luminii. Terminată în 1942, casa ing. Dumitru Furnică-Minovici va fi donată Academiei Române în 1945 (prima donație), următoarele două (1957, 1975) fiind făcute împreună cu soția sa, Ligia Furnică-Minovici. Doi ani mai târziu inginerul este „imitat” în privința donațiilor de alți colecționari celebri (H. Zambaccian, Dr. Dona, Slătineanu, etc ). Din anul 1946 casa Furnică-Minovici intră în circuitul larg, turistic, rămânând un reper cultural important al capitalei noastre.
