Despre zdrențe, ticăloși și identitatea de a fi…

Nu demult vă spuneam că mie, la vremurile de acum, îmi miroase a ăl de gură‑cască, de pe timpul meu, adică tot a ăia de demult şi a rostului lor fără de rost. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii, ei, un fel de zdrenţe în istorie, au tot fost, sunt şi o să mai fie. Dar ca să vedem cum au apărut şi care este a lor menire, daţi-mi voie să mă întorc tot la anii copi­lăriei. Parcă acolo, într-un fel de primordii, îmi gă­sesc eu rădăcinile şi tot de acolo începând, simt cum a apărut, a curs şi se extinde şi astăzi răul în lume. Pe de altă parte, privind introspectiv, într-un fel mă ştiu copil şi altfel sunt când mă privesc cu ochii omului de acum. Una peste alta, copilăria, la general, este una specifică vremurilor în care ne-am născut. Într-un fel striga pe atunci bunica după mine şi altfel ar striga acum. Un anume gust aveau fructele copi­lăriei mele, mâncate direct din pom, de pe dealuri şi vâlcele, şi altul au (dacă mai au?!) cele luate acum de la mall, stropite cu cine mai ştie ce insecticide şi-apoi spălate prin şapte ape. Într-o altă ordine a ide­ilor, totuşi, cumva ne-am şi asemăna, chiar dacă viaţa este curgere şi iar curgere. Bunăoară, cum v-am mai spus, şi eu, ca şi cei din ziua de astăzi, am mers la şcoală. Primele patru clase le-am făcut într-un fel de cocioabă, ridicată de oamenii din sat cu zile-muncă la stat. Voiai sau nu, aveai sau ba, tre­buia să dai statului cărămizi, lemne, cuie şi bineînţe­les zile-muncă. Mai pe româneşte, să dai pie­lea de pe tine şi, evident, zilele, oase-frânte, pen­tru a se construi omul nou şi, evident, noua socie­tate… Doar Dumnezeu stie cum s-o numi, câtă vreme întreaga omenire, direct sau indirect, s-a tot târât prin mocirlă în timp ce, fără voie, mediat prin besmeticii ei, şi-a venerat călăii.

Oameni buni, nu credeţi că în afară de Dosarul așa-zisei „revoluții” ar trebui deschis un Dosar al îndobitocirii poporului român, cu premeditare, un dosar al prosti­tuţiei intelectuale? Din câte îmi aduc aminte, doar curvele, înainte de ’89, înfundau puşcăriile, iar după aceea, doar ele au fost şi sunt încă hulite, bătute şi amendate. Nu ar trebui deschis încă un dosar pentru nesimţiţii ce au acoperit crime şi au spălat, cu acele cuvinte ticluite, sângele vărsat prin închisori de către marii intelectuali şi patrioţi ai neamului? Nu credeţi că cei ce au debitat tot timpul fel şi fel de inepţii, ajutând voit cuplul Ceauşescu la înfometarea popo­rului, sunt la fel de vinovaţi ca şi ei? Nu credeţi că toţi aceşti tembelizaţi sunt la fel de vinovaţi ca şi cei ce au vărsat sângele pe străzi, în ’89, în zilele teribilei lovituri de stat? Lovitură lălăită şi ascunsă tot de către ei, de către telectualii vremurilor, prin fel şi fel de semantici, sub masca unei revoluţii? Mă rog, după atâţia ani şi după ce zilnic văd, nici nu mai sper şi nici nu mai cred că s-ar putea trezi cineva şi-ar spune: „Sunt sau suntem vinovaţi“. Morala este în cui demult, iar dreptatea în justiţia română mi se pare a fi, cu mici excepţii, una de du­gheană. Aşa e la noi, de ochii lumii, doar pe ici pe colo… Însă eu încă mai sper în cea din ceruri! „Nu scapă, maică, nici dacă ar încremeni în faţa altarului! Ai dat în cap cu parul, la par să te aştepţi! Uite, acuş le vine rândul!“, m-a liniştit o babă de pe la mine de prin sat.

Dar să revenim! Cum vă spuneam, încă de pe vremea când eram eu copil şi până în ’89, tot ce un întreg popor dădea gratis statului se numea muncă patriotică. Al dracului patriotism! Despre identitatea de a fi, despre a fi omul om în rândul lumii, nu po­me­nea nimeni, nici atunci şi nici în ziua de astăzi. Păi câtă vreme „mălaiul“ vine de peste ocean sau de pe aci, de prin împrejurimi, de ce, Doamne, iartă-mă, ar mai vorbi?! Numai că şi tăcerea asta e tot un fel de îndobitocire la care aceiaşi toarăşi telectuali depun din plin eforturi. Trebuie să spunem că termenul de patriot, în post-post-modernismul ăsta idiot, s-a schimbat. Aceeaşi Mărie, evident, sub altă pălărie, se numeşte voluntar, iar acţiunea în sine, volun­tariat… Domnule, nu mai ştiu ăştia cum să te facă să munceşti pentru binele şi îndestularea lor?! „Că trebuie şi gura lor să mănânce ceva“, cum ar spune unul pe maidan sau în partea ailaltă, prin vreo ma­hala. „Apropitar“, acum, în plin avânt al capita­lismului sălbatic, nu mai e statul, ci un O.N.G. al to’arăşilor specializaţi în chestii, socoteli şi în treaba cu tăcutul şi cealaltă treabă cu furatul. Adică, specia­lizaţi în trai, nineacă, pe banii proştilor! „Proşti, dar mulţi!” …Şi să te ferească Dumnezeu din faţa pros­tului când de furie este orbit!

Sincer, aş fi trecut şi peste beleaua asta cu „pa­tri­otismul“, cu voluntariatul, vopsit şi revopsit, dacă nu mi-aş fi amintit de faptul că abia împlinisem nouă ani şi cei ce se ocupau cu înregimentatul, cu îndoc­trinatul, mai pe româneşte, cu îndobitocitul, nu mi-ar fi agăţat cravata roşie la gât şi nu m-ar fi pus să jur că, „nu-mi voi precupeţi sângele şi viaţa pentru par­tid şi conducătorul său iubit, pentru viitorul lumi­nos“ (viitorul meu de atunci e prezentul de acum! Priviţi-l şi voi! Al dracului de luminos!), pentru „eroul între eroi“ sau pentru idioţenii de tipul: „În luptă pen­tru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!“ Ăsta zăcea formolizat la Moscova, în Piaţa Roşie, dar to’arăşii la datorie, tot to’arăşi! Iar mie îmi arde de justiţie şi mă mai şi întreb de ce oamenii îngenunchează te miri cum şi tot pupă moaşte?! Păi credeţi că astfel de sloganuri au fost formulate de către baba Riţa văduă de război, sau de către Mitroacă, ăla despre care vă spuneam că a trăit o viaţă întreagă, mâncând te miri ce ierburi, dude, cor­coduşe sau porumbe? Nu, fraţilor! Cei de vârsta mea îi ştiu. Doar prezentul sumbru ce seamănă teribil cu cel ce a urmat imediat colectivizării, le mai întunecă minţile, că în rest… Voi, cei tineri, îi intuiţi, dacă nu vreţi să fiţi prostiţi de veşnicii slugoi, ce pozează, mai nou, în excelenţe-cărturari de soi. Cu siguranţă, printre ei, repet, cei mai sus citaţi. În special, nu uitaţi de Niky, Prelipuţă şi ceilalţi de vii formolizaţi!

Vă mai amintiţi, pionieri au fost fă­cuţi toţi, mai puţin cei ce repetau clasa I, a II-a uneori şi de trei ori. Adică ăia de miroseau de la o poştă, a prost! Acum, ce să mai zicem, nu în orice tărtăcuţă pune Cel de Sus ce trebuie: creier, inimă şi suflet. La câte unii mai greşeşte şi toarnă-n ea venin, tărâţe. E, ăştia, ultimii, cu un fel de troacă în loc de cap, pe umeri, din frustrări, în împrejurări care mai de care, te pârau, ba la învăţătoare, ba la ai tăi din casă, ba spuneau tot felul de aiureli încât să-i bage lumea în seamă… Ei, pârâcioşii de atunci, au deve­nit, pe parcurs, delatorii specializaţi în a turna până şi pe cei din groapă sau pe ai lor părinţi. Printre ei, printre delatorii de trei parale, pârâtori pe scara blo­cului, la serviciu etc., desigur, Joiţine, Țârdei, Ca­cavele, Cucuvele… Și pentru că tot am vorbit şi despre justiţie, poţi învinge, în instanţă, aceşti ticăloşi înţe­peniţi în sistemul din vremuri ticăloşit? Aiurea! Sigur nu, chiar dacă justiţia, vorba unui prieten de-al meu, „este competentă, independentă, inamovabilă“ şi… şi… „Cioclopedică!“ „…Cioclopedică!“, tot Cara­giale! Trăiască ticăloşia, trăiască justiţia!