Este o întrebare care nu este pusă cu voce tare, mai degrabă rezonează ca un zumzet liniștit în fundalul știrilor globale: De ce țările ale căror pământuri sunt binecuvântate, sau blestemate, cu aur negru par să se afle inevitabil într-o stare de confruntare permanentă cu acele națiuni ale căror rezerve au epuizat sau care nu au deținut niciodată astfel de rezerve? Această observație, la prima vedere părând a fi o corelație întâmplătoare, se dezvăluie la o examinare mai atentă ca fiind coloana vertebrală structurală a geopoliticii moderne. Nu este un război în sensul clasic al tranșeelor și liniilor frontului, ci mai degrabă un conflict asimetric de dependențe, economie și suveranitate. Pentru a înțelege această dinamică, trebuie mai întâi să redefinim natura petrolului. Acesta a devenit de mult mai mult decât o simplă sursă de energie; este energie lichidă, timp distilat și capital geopolitic. Pentru națiunile bogate în petrol, adesea grupate sub termenul de „state rentiere”, petrolul devine singura marfă de export relevantă, un export mono-cultural care pătrunde în întreaga structură statală. Această dependență creează o vulnerabilitate paradoxală: cu cât o țară este mai bogată în resurse, cu atât ordinea sa politică internă devine adesea mai instabilă, deoarece statul nu se bazează pe respectarea obligațiilor fiscale de către cetățenii săi, ci mai degrabă pe vânzarea unei resurse finite. Acest lucru duce la o decuplare între guvern și populație, alimentând conflicte interne care, la rândul lor, atrag actori externi. (Citeam ceva și despre aurul de la Roșia Montană care se dorește ”rentabilizat” de rentieri) Pe de altă parte, există națiunile industrializate sau economiile emergente în creștere rapidă, fără rezerve proprii semnificative. Pentru ele, petrolul nu este o marfă, ci o gură de oxigen. Motoarele lor economice, mobilitatea și producția lor industrială sunt legate de fluxul constant al acestei materii prime. Aici apare adevărata tensiune: producătorii controlează robinetul, în timp ce consumatorii trebuie să mențină mașinile în funcțiune. Această interdependență, însă, nu este nicidecum simetrică. Țările consumatoare sunt obligate să își alinieze arhitectura de securitate cu regiunile producătoare de petrol. Ceea ce este adesea perceput ca „război” este în realitate o rețea complexă de prezență militară, presiune diplomatică, sancțiuni și șantaj economic. Dimensiunea istorică nu poate fi ignorată. Multe dintre conflictele de frontieră și tensiunile etnice actuale din regiunile bogate în petrol sunt moșteniri directe ale actelor coloniale de mediere, în care granițele au fost trasate fără a ține cont de realitățile tribale sau religioase, dar cu o precizie meticuloasă în ceea ce privește rezervele presupuse. Astfel, „războiul” este adesea o replică a intervențiilor istorice, menținută în viață de mizele mari ale puterilor moderne. Statele care intervin nu acționează neapărat din zel ideologic, ci mai degrabă din necesitatea calculată a securității aprovizionării. Este un război rece pentru valve și conducte, purtat cu vorbe aprinse și uneori cu arme puternice. Un alt aspect este rolul petrodolarului și al piețelor financiare globale. Petrolul este denominat în dolari americani, ceea ce oferă un pilon suplimentar pentru ambițiile hegemonice americane. Țările care încearcă să se elibereze de acest sistem sau să își naționalizeze resursele întâmpină o rezistență masivă, adesea deghizată într-o campanie de destabilizare. Aici, liniile dintre concurența economică și amenințarea existențială devin estompate.
Războiul” este, așadar, și o luptă pentru suveranitatea monetară și controlul asupra fluxurilor financiare globale. Dar este poate premisa acestei întrebări prea simplistă? Nu toate țările bogate în petrol sunt în conflict deschis și nu toate țările sărace în petrol sunt agresori. Există democrații stabile cu rezerve limitate și regimuri autoritare cu abundență care coexistă pașnic. Cu toate acestea, tendința rămâne înfricoșător de clară: acolo unde curge petrolul, curge și sânge, sau cel puțin cerneală, sub formă de acorduri secrete și amenințări. Resursa acționează ca un catalizator, accelerând și escaladând conflictele latente. Îi transformă pe vecini în rivali și pe aliați în ostatici.
În concluzie, ostilitatea este mai puțin o lege a naturii și mai mult o construcție creată de om. Este rezultatul unei ordini mondiale care înțelege energia nu ca pe un bun comun, ci ca pe un instrument strategic de coerciție. Atâta timp cât prosperitatea unei jumătăți a lumii depinde de setea celeilalte, acest „război” va continua să mocnească. Numai atunci când era combustibililor fosili se va încheia, fie prin progres tehnologic, schimbări climatice sau epuizarea resurselor, logica geometrică a acestor conflicte se va dizolva. Până atunci, petrolul rămâne nu doar combustibil pentru motoare, ci și iască (ciuperci parazite) pentru istorie. Îmi amintesc un banc. Doi geologi stau de vorbă la o bere: Băi, am fost pe teren săptămâna trecută și am dat de cel mai bun geolog pe care l-am văzut vreodată! Serios? Și cum îl cheamă? Unde lucrează? Nu-l cheamă nicicum, e soldat în termen. L-am pus să ne sape niște gropi pentru eșantioane. A dat la lopată opt ore, a scos pământ, a făcut tranșee și a analizat fiecare strat, dar cu o precizie uimitoare! Incredibil! Și ce a descoperit? Păi în prima groapă a dat de unelte dacice, în a doua a găsit monede romane, iar în a treia a dat de o pungă de petrol. Am văzut în film cum o persoană folosea o nuia sau ”pendul” pentru a căuta resurse subterane (apă, minerale sau petrol) ce se numea ”rabdomant”. Această practică este cunoscută sub denumirea de rabdomanție sau în limbaj popular „fântânit”. Astăzi mai modern, fântânitul se face cu pușca mitralieră. Unde se descarcă arma, acolo sigur avem petrol.
Să fie pace!
