Odată un centru vibrant al vieții cotidiene, unde râsul se revărsa de pe balcoanele încălzite de soare, roțile de tramvai huruiau ritmic peste pietrele cubice, iar brutăriile umpleau aerul dimineții cu mirosul pâinii proaspete, orașul stă acum straniu de nemișcat. Nu este liniștit. Nu se odihnește. „Redus la tăcere”. Ceea ce rămâne nu sunt urmările dezastrului natural, ci destrămarea lentă și deliberată a îngrijirii civice: piețe închise, biblioteci devastate, un râu înfundat cu plastic și rugină. Piața, odinioară plină de vânzători care se tocmesc și aroma acrișoară a prunelor coapte, acum colectează apa de ploaie în plăcile crăpate. Fațada bibliotecii centrale dăinuie, dar ferestrele sale sunt scânduri sau sparte; în interior, rafturile stau goale, cu cotoarele lor decolorate de decenii de soare nesupravegheat. Râul, cândva o arteră reflectorizantă a vieții civice, curge dens și gri, malurile sale fiind pline de resturi, nu de flori. Totuși, acesta nu este abandon. Este „ocupație” prin memorie, prin moștenire, prin acte tăcute de rezistență. Lecțiile unui fost profesor răsună sub un tei doborât. Cusăturile meticuloase ale unui croitor dăinuie încă în tivurile zdrențuite ale paltoanelor încă purtate în tot cartierul. Mușcatele unei femei în vârstă pot fi dispărute, dar obiceiul ei de a îngriji frumusețea, pe fiecare al treilea balcon, trăiește în vlăstarele verzi încăpățânate care ies prin crăpăturile trotuarelor. Urbanii, istoricii și locuitorii deopotrivă se întreabă acum: Ce reconstruim și „cum”? Nu doar structuri, ci sisteme. Nu doar fațade, ci funcții. Nu doar nostalgie, ci infrastructură de îngrijire. O coaliție în creștere, studenți, arhitecți, vârstnici, activiști, cartografiază orașul nu ca pe o ruină, ci ca pe un loc de recuperare. Proiecte de restaurare conduse de comunitate sunt în desfășurare în trei cartiere. O inițiativă a bibliotecii mobile a înregistrat peste 12.000 de împrumuturi de cărți din martie. Iar săptămâna trecută, prima audiere publică privind renovarea urbană participativă a atras peste 800 de participanți, mulți ținând fotografii ale orașului așa cum era și schițe despre cum ar putea fi. Din toate acestea nimic. Nu este vorba despre întoarcerea în trecut. Este vorba despre refuzul de a permite trecutului să fie șters. După cum a spus un locuitor în timpul audierii de marți: „Nu reconstruim un monument. Reactivăm o amintire și o transformăm într-un impuls.” Dar orașul a dispărut. Sau așteaptă, politici, investiții, atenție. Și, din ce în ce mai mult, acțiuni concrete. Dar nimic.
Vă întrebați probabil despre ce oraș vorbesc, despre ce paradis pierdut scriu. Da este vorba despre București. A fost suficient să trec pe bulevardul Magheru și să mă sperii. În dreptul ruinelor de la fostul „Ciclop” o duhoare greu de închipuit peste închipuiri. Și da vis a vis un elegant hotel internațional. Ce să vadă turiștii în acest spațiu insalubru? Treceam îngândurat pe bulevardul Magheru și mă întâlnesc cu un jurnalist și blogger vestit, Marian Ceaușescu. Mă opresc și stăm de vorbă. Dânsul din simpatie îmi oferă un cartonaș pe care este scris: „Borfașilor, dați, bă, banii înapoi!”… Poate știe dânsul ceva de umblă cu asemenea cartonașe după dânsul. Și mi-a povestit despre un om, astăzi ascuns, care trebuia să apere justiția dar care are o datorie de un milion de euro la stat. Eu mă gândeam la scrisoarea mea de la primărie prin care sunt atenționat că mama (Dumnezeu să o odihnească în pace) mai avea o restanță și din această cauză sunt căutat, iar pe urmele mele este o firmă de executare silită.
Și totuși, trebuie să ne întrebăm: ce înseamnă când catalogul de infractori crește atât de mult încât cerneala încețoșează pagina? Când un „hoț” încetează să șocheze și începe să se așeze, precum praful pe o lege neglijată? Atunci pericolul nu mai constă doar în furt, în dezvățarea lentă și colectivă a indignării. Când furtul este normalizat, responsabilitatea devine opțională. Când impunitatea îmbracă hainele legitimității, izvorul nu doar se diminuează, își uită propriul nume. Așadar, să numim clar. Să numim furtul „furt, nu „neregularitate”; trădarea „trădare”, nu „pas greșit politic”; și jaf „pradă”, nu „realocarea resurselor”. Căci limba este primul gard pe care îl construim în jurul justiției și dacă lăsăm cuvintele să ruginească, poarta se deschide larg. Banii poporului nu sunt un împrumut. Este un legământ. Și legământurile nu sunt încălcate în tăcere, sunt spulberate la vedere, apoi măsurate, numite și dacă îndrăznim, reparate, picătură cu picătură sacră.
Să fie pace și poate scăpăm de acești hoți.
