Luna ianuarie ni l-a adus la Șiria (Arad) și pe Ioan Slavici (1848-1925). Puțină lume știe că acest adevărat clasic al literaturii românești și-a trăit ultimii ani din viață în târgul vrâncean Panciu. Mai exact, într-un mic conac din viile de la Crucea de Jos (la circa un kilometru de oraș). Consecvent simpatiilor lui „chezaro-crăiești”, Slavici nu numai că n-a părăsit Bucureștiul ocupat de armatele germane spre sfârșitul anului 1916, ci și-a pus și „scrisul” în slujba precursorilor crucii îmbârligate. N-a fost singurul intelectual român cu o asemenea atitudine. Tudor Arghezi a fost și el unul dintre aceștia, ca și Constantin Stere. După o scurtă „recluziune”, Slavici avea să se autoizoleze la Panciu, trăind ultimul capitol al existenței sale (1918-1925) în „casa din vii”, proprietate a uneia dintre fiicele sale – Lavinia (Ioana Iosefina) – căsătorită cu colonelul Grigore Gheorghiu. (Casa nu mai există, decât în fotografii de epocă.) Așa a fost să fie: s-a născut într-o zonă viticolă (Șiria, din Podgoria Aradului) și și-a încheiat socotelile pământești tot într-un regat al lui Bachus (Podgoria Panciu). Admiratorii lui Slavici (și, pentru scrierile pe care ni le-a lăsat, chiar merită să aibă cât mai mulți), iubitorii literaturii și culturii românești (din păcate, tot mai puțini) probabil că știu că aici, în casa din vii, Slavici și-a așternut pe hârtie multe amintiri, volum pe care avea să-l publice cu un an înainte de deces. Importante, mai cu seamă, sunt paginile închinate lui Mihai Eminescu, colegul din anii studenției vieneze, ca și de la ziarul Timpul (și nu numai lui), „Amintiri” din care G. Călinescu, în mai cunoscuta sa „Viața lui Mihai Eminescu” avea să se înfrupte cu lăcomie, uneori uitând să mai pună și ceva ghilimele… Fiindcă tot veni vorba, Ioan Slavici a trăit cam dublul vieții lui Eminescu… Desigur, fiecare trăiește în zilele lui.
Ioan Slavici a dorit să fie înmormântat în incinta schitului de maici „Brazi” (Crucea de Jos – Panciu). Ceea ce s-a și întâmplat după sfârșitul său pământesc din 17 august 1925. (Câți și-au amintit anul trecut că s-a împlinit veacul de la plecarea lui?) La înmormântarea lui Slavici a participat și scriitorul-preot Gala Galaction (Grigore Pișculescu), un apropiat al schitului Brazi. Într-una dintre chiliile schitului, Gala Galaction, împreună cu profesorul Vasile Radu, orientalist de prestigiu, a lucrat la una dintre traducerile Bibliei. Autor, între altele, și al unor proze de neuitat – între acestea, să ne amintim de „De la noi, la Cladova” sau de „Moara lui Călifar” – Galaction (bun prieten cu Tudor Arghezi și N.D. Cocea) a ținut un emoționant discurs la despărțirea de Ioan Slavici, rostit la gura mormântului, din care reproducem ultimele propoziții: „Îl vedem deasupra noastră, mare în literatură, fruntaș al condeiului, premergător și explorator al frumuseților graiului și al sufletului poporului român. Îl vedem deasupra noastră, printre nouri și printre culmi, care se numesc Eminescu, Alecsandri, Maiorescu, Caragiale”. De altfel, pe piedestalul crucii din marmură neagră a marelui scriitor român au fost dăltuite tot cuvintele dictate de preotul-scriitor: „Primește, Doamne, în cămările drepților, pe dreptul Ioan Slavici care a trecut prin viață cu rară înțelegere și superioară îngăduință. Gala Galaction”.
Cum, uneori, locul de veci nu totdeauna este chiar de veci, trupul neînsuflețit al importantului scriitor n-avea să se odihnească prea mult în ograda acestui schit. Vă reamintim că un destin asemănător a suferit și Liviu Rebreanu, care a fost strămutat, după o vreme, de la Valea Mare (Argeș) la Cimitirul Bellu… N-am găsit încă dovezi sigure care să certifice anul în care a avut loc deshumarea lui Slavici. Unii iau ca reper perioada imediat următoare de după cumplitul cutremur din noiembrie 1940, când târgul Panciu a fost trântit la pământ mai mult decât oricare altă localitate românească. Desigur, și schitul Brazi a fost făcut praf. Numai că lăcașul s-a întremat încet, încet, a viețuit mai departe. Și dacă n-au plecat cei vii de acolo (în speță, măicuțele), nu văd de ce tocmai morții s-ar fi grăbit să părăsească locul…
Această „minune” a strămutării avea să se întâmple, totuși, sub… comuniști. (N-ai cum să nu te împiedici de ei, ca și de habsburgii după care „nostalgesc” unii nătărăi, care tot le invocă „binele” pe care l-au vărsat, vezi Doamne, asupra românilor). Probabil după ce schitul Brazi-Panciu, alături de atâtea alte mânăstiri, a fost închis în anul 1959, iar măicuțele – izgonite din chiliile lor. Se pare că de pe atunci Ioan Slavici își doarme somnul de pe urmă în cimitirul bisericii Sf. Apostoli Petru și Pavel din Panciu (cimitirul orașului). Noul loc de veci al lui Slavici se învecinează cu un nume celebru al orașului. Este vorba de cavoul lui Adolf Căpățână, doctor în drept și farmacist, primar de toată isprava al Panciului în vremea Marelui Război. Mai mult. Tatăl lui Adolf Căpățână, Toader Căpățână, i-a fost coleg de bancă lui Mihai Eminescu la Cernăuți… Schitul Brazi a fost „reînviat” imediat după decembrie 1989, o contribuție aparte având stareța Iustina Angheluță. La puțin timp, a început însă și o dispută insistentă între autoritățile arădene și cele din Panciu, prin care s-a încercat strămutarea osemintelor lui Ioan Slavici la Șiria. Și uite așa era cât pe ce locul de veci al autorului „Morii cu noroc” putea să nu rămână chiar de veci… Dar cine mai știe? Oricum, merită să ajungeți la Panciu pe urmele binefăcătoare ale admirabilului scriitor român.
