Da, după mintea lui Bolojan, este o victorie pentru că Statul Român nu o sa mai aibă cheltuieli cu reprezentarea avocățească a țării la tribunalul de arbitraj. Că s-au „tăiat” de la cheltuielile (nefăcute, oricum!) costurile următoare legate de diurne, deplasarea, cazarea, indemnizațiile avocaților etc. De fapt, este o înfrângere asumată printr-un alt violent act de trădare a intereselor țării. Un act ordinar, pentru că și cel mai neisprăvit funcționar public își dă seama că nu despre șansa de a scăpa de un proces internațional era vorba. Mai ales că era un proces cu final previzibil, drepturile fundamentale ale unui stat în privința preempțiunii sale (prezente și viitoare), în raport cu toate celelalte părți, fiind sacrosanct. Nu era vorba nici despre redevențe și creșterea valorii lor, prezentată cu atâta „tam-tam”. Pentru că importante, decisive, sunt drepturile de perimetru de exploatare, de concesiune și procentele de vânzare a gazului extras. Și nu este o victorie nici prin faptul că guvernanții i-ar fi convins cumva pe austrieci să treacă, într-un act adițional al contractului, renunțarea la procesul intentat împotriva Statului Român. Un proces vizând dreptul de preempțiune al României care, fiind sacrosanct, nu avea cum să ne ducă la pierderea unui proces la curtea internațională de arbitraj (de la Paris, ce stranie concidență, Nicușorule!). În fapt, lucrurile au devenit evidente din clipa în care guvernanții s-au dus ei în Austria. În loc să-și păstreze coloana vertebrală și să-i cheme pe austrieci aici pentru toate discuțiile. Nu am obținut, de fapt, nici măcar siguranța că austriecii nu ne vor mai da în judecată… Pentru că ei au renunțat la un demers juridic deja declanșat. Dar nu și-au asumat că nu vor da Statul Român în judecată oricând li se va părea că sunt neîndreptățiți.
Ar fi fost poate o reușită dacă, în acel act adițional, oricum cu multe semne de întrebare în privința valorii sale juridice având în vedere că vizează o speță juridică (un proces) radical diferit de conținutul actului juridic căruia i-a fost atașat (exploatarea gazelor), ar fi fost dară o posibilă siguranțare a drepturilor noastre prezente și viitoare, dacă ar fi prevăzut că, în momentul în care o parte din contract dă în judecată Statul Român, aceasta să piardă automat dreptul de participare la acel contract. Ba, acest lucru trebuia făcut printr-un act juridic independent. Dar așa, să nu ne fie de mirare dacă austriecii nu vor da din nou în judecată România pe alte nemulțumiri contractuale. Și ar fi fost poate o victorie a guvernanților în fața austriecilor dacă procentele de împărțire a gazelor extrase ar fi fost schimbate, măcar cu încă zece procente în favoarea noastră.
În realitate, această cedare a guvernanților în fața austriecilor deschide o cutie a Pandorei în relațiile noastre comerciale. Pentru că multinaționalele au înțeles mecanismul prin care pot îngenunchea acest guvern. Deschiderea unui proces împotriva României la un tribunal internațional și, apoi, negocierea „renunțării” la acțiunea deschisă (dar nu neapărat și la reluarea ei într-o altă formă juridică, cu, vorba aceea, un alt „număr de intrare”) pentru obținerea altor lucruri favorabile. Și este posibil ca guvernanții să fii acceptat această „victorie” (prin renunțarea austriecilor la procesul împotriva României) și pentru a ține restul contractului la sertar. Pentru a nu risca să fie făcut public în cadrul înfățișărilor ce ar fi urmat la curtea internațională de arbitraj. Și de unde ar fi putut „scăpa” înspre spațiul public alte și alte detalii. În plus, nu știm cu exactitate întreg conținutul pachetului de ofertare al guvernanților la minima renunțarea a austriecilor: procesul…
În fond, lucrurile în Europa se agită… Și va începe o cursă contracronometru pe înlocuirea părților de sluj ale guvernanților statelor europene plecate… Cu ai noștri în frunte… Pentru că, în condițiile în care Statele Unite se retrag din sprijinul, asigurarea securității și eventuala apărare a Europei, impunând ca Europa să-și identifice propriile mecanisme de înlocuire a articolului 5 NATO, existând un articol similar în tratatul UE, bătălia „pe ciolan” se va muta acum spre achiziționarea de tehnică militară din statele UE. Pentru noi, este cu adevărat grav. Pentru că, dacă până acum eram obligați să achiziționăm masiv doar dinspre „partenerul strategic”, acum vom cumpăra de pe mai multe piețe (europene). Iar prezența președintelui (!) în Franța, plimbat pe la rafturile ofertanților militari, nu poate fi desprinsă de prezența în Austria a acestui bolovan ce atârnă de gâtul nostru. Și să nu ne surprindă nici dacă, pe lângă gazele pe care le vom da Austriei, nu vom fi puși să achiziționăm de acolo, sau prin intermediul lor, că în mod negreșit vor apărea francize la francize (poate și Ungaria va franciza un tip de livrare de vom ajunge să cumpărăm tehnica militară germană, franceză, olandeză de la ei) arsenalul următorului mare război economic din Europa.
