Glina este o cultură preistorică din epoca bronzului timpuriu (3500 î.Hr – 2200 î.Hr.), având numele „împrumutat” de la o comună din județul Ilfov, format din satele Cățelu, Glina (reședința) și Manolache și aflată în sud-estul județului, la sud – est de București. La sfârșitul secolului al XIX-lea, teritoriul comunei era împărțit între comuna Bobești-Bălăceanca (satele Glina-Gherman, Glina-Macri și Manolache) și comuna Dudești-Cioplea (satul Cățelu). În perioada interbelică, situația s-a menținut la fel, satul Glina formându-se din contopirea satelor Glina-Gherman și Glina-Macri. În 1950, teritoriul actual al comunei a fost inclus în raioanele Tudor Vladimirescu (satele Manolache și Cățelu) și Nicolae Bălcescu (satul Glina) ale orașului regional București. În 1968, comuna Glina apare formată din toate cele trei sate, drept comună suburbană a municipiului București. În 1981, a fost eliminat conceptul de comună suburbană, comuna Glina devenind parte a Sectorului Agricol Ilfov, subordonat municipiului București, sector devenit în 1998 județul Ilfov.
Până la împărțirea administrativă din anul 1968, comuna a purtat mai multe nume, după cum urmează: până în anul 1937, comuna s-a numit Bobești-Bălăceanca; după anul 1937, satele Glina, Bobești, Șerbănica, Manolache și Cățelu se separă de Bălăceanca sub denumirea Cățelu; după anul 1968, localitatea este numită Glina. Cuvântul „Glină” este de origine slavă și înseamna „lut”, adică pământul bun din care se fac oalele (mal lutos), dar și „țarină”, „pământ”, „moșie”, de unde și denumirea mai veche a satului de „Glina – Gherman”, adică „Moșia lui Gherman”, vechi boier ce a avut pământuri în sat. Ca „Monumente Istorice”, zece obiective din comuna Glina sunt incluse în lista monumentelor din județul Ilfov. Toate sunt clasificate drept situri arheologice, comuna fiind un centru important de situri arheologice, în satul Bălăceanca din comuna vecină Cernica fiind găsit un sit ce chiar a dat numele „Culturii Glina”. Trei situri vechi arheologice se află la Manolache, patru la Glina, două la Cățelu și unul foarte aproape de Bălăceanca. Terasa înaltă a Dâmboviței a fost locuită din cele mai îndepărtate timpuri. Pe movila de la Glina s-au descoperit pentru prima oară vestigiile unei culturi materiale datând din epoca bronzului (cca. 1700 î.Hr.) și care din acest motiv a fost desemnată cu numele de „Cultura Glina”. Creatorii acestei civilizatii au fost identificați și în alte părți ale țării („Dealul Melcilor” din Brașov). Se ocupau cu agricultura, cresterea vitelor și foloseau unelte și arme din bronz. Prima atestare scrisa a numelui „Glina”, cunoscută până astăzi, se găsește într-un document emis în anul 1563, prin care se întărea dreptul unui fiu al lui Pădure Logofat, asupra unui ogor în Glina. La sfarșitul secolului al XVI-lea, satul, la fel ca și alte așezări învecinate, erau închinate Mănăstirii Plumbuita din București.
Revenind la analiza aşezărilor atribuite culturii Glina, încă de la apariţia primelor forme de habitat în aer liber, datate în Musterian, omul a ţinut cont în amplasarea acestora de o serie de factori cum ar fi cadrul geografic cu relieful, apropierea de sursele de apă, posibilităţi de apărare sau observare, clima sau tipul de economie practicată. Amplasarea comunităţilor tip „Glina” nu au făcut excepţie de la aceste reguli astfel că aproape toate aşezările atribuite acestei culturi sunt amplasate în apropierea unor surse de apă, pe terase, de la cele joase la cele înalte, ale apelor curgătoare sau stătătoare, pe insule ale aceloraşi tipuri de ape sau în apropierea unor izvoare, unele azi secate. Astfel, întâlnim aşezări amplasate pe terasele mijlocii şi joase ale apelor la Bolintin-Vale şi Crivina pe Argeş, la Cernica pe malul lacului Cernica, la Letca Veche, punctul „La Pădure” pe Glavacioc şi chiar la vest de Teleorman, la Drăgăneşti-Olt-Carieră, pe pârâul Sâi, la Preajba pe pârâul Cârcea. Aşezări Glina situate pe terasele înalte ale apelor au fost identificate la Mihăileşti-Tufa pe Argeş, Schitu-Gaura Despei pe Câlniştea, Letca Veche pe Glavacioc sau Morăreşti pe Jiu. Insulele apelor curgătoare s-au dovedit şi ele propice pentru amplasarea unor aşezări de genul celei cercetate pe Câlniştea la Cămineasca-Măgură, dar cea mai cunoscută este aşezarea de pe Dunăre de la Ostrovul Corbului. Aşezări Glina s-au descoperit însă şi pe insule ale apelor stătătoare şi reprezentative în acest sens sunt cele de la Grădiştea-Chirnogi pe lacul Mostiştea sau Siliştea Snagovului-Insula lui Vlad Ţepeş pe lacul Snagov. O categorie aparte de aşezări Glina o constituie cele ridicate pe tell-urile neo-eneolitice de genul celor de la Tangâru, Glina sau Drăgăneşti-Olt, punctul Corboaica, dovedind astfel în aceste zone o continuitate de locuire datorată unor condiţii bune de supravieţuire. Posibilitatea de a apăra cât mai uşor aşezarea nu a fost deloc neglijată de comunităţile Glina, astfel că putem distinge din punct de vedere al modului de organizare două categorii de aşezări. Primul tip este reprezentat de aşezările nefortificate artificial şi care sunt cele mai numeroase. Deşi nu erau prevăzute cu şanţuri de apărare sau palisade, multe din aşezările Glina beneficiau de amplasarea pe terase înalte, pe promontorii sau pe insule, fiind astfel protejate de cadrul natural. A doua categorie de aşezări cuprinde habitatele fortificate de tipul celor de la Crivăţ, care beneficiază de un şanţ de apărare, Popeşti-Nucet sau Orbeasca de Sus.
Analizând acest tip de aşezare, se pune problema utilităţii, a motivului ce a dus la ridicarea de către comunitate a acestor elemente de fortificaţie. Se pare că în faza Glina II conflictele între comunităţi au determinat ocupanţii aşezărilor să ridice şanţuri şi palisade, pentru ca mai apoi, în faza Glina III, presiuni externe să impună ridicarea unor valuri de pământ, aşa cum este cel de la Odaia Turcului. Cercetările arheologice au reuşit să pună în evidenţă mai multe tipuri de aşezări Glina, în funcţie de durata acestora de folosire. Astfel, cele mai numeroase sunt aşezările stabile, folosite pe o perioadă mai lungă de timp şi care astfel prezintă mai multe straturi de cultură. Astfel de aşezări au fost descoperite şi cercetate la Glina, Odaia Turcului sau Bucureşti-Ciurel. Aşezările cu un singur strat de cultură şi care probează astfel folosirea pentru o perioadă scurtă de timp sunt şi ele destul de numeroase şi au putut fi cercetate la Schitu-Gaura Despei, Mihăileşti-Tufa sau Varlaam. Încă din Paleoliticul Mijlociu se pot întâlni aşezări sezoniere legate de activităţi de vânătoare, pescuit, prelucrarea cărnii, peştelui sau materiei prime necesare realizării utilajului litic. Nici Bronzul Timpuriu, reprezentat în această lucrare prin cultura Glina, nu a făcut excepţie de la această practică a oamenilor preistorici. Cea mai interesantă aşezare sezonieră în cadrul acestei culturi este cea descoperită la Cămineasca-Măgură, pe o insulă în valea Câlniştei. Aici au fost descoperite fragmente ceramice şi obiecte de lut necesare în activitatea de pescuit. Probabil pescarii comunităţilor Glina de la Tangâru, Schitu-La Conac, Schitu-Gaura Despei ocupau pentru scurt timp această insulă pentru a prelucra peştele. Investigaţiile arheologice nu au fost întotdeauna complete, ceea ce a făcut să rămână necunoscute aspecte legate de dimensiunile şi forma aşezărilor Glina. Doar în cazul celor de pe tell-uri s-au putut face unele delimitări mai exacte datorită formei naturale. Ţinând cont de forma de economie practicată, reprezentată în special de creşterea animalelor, şi de întinderea suprafeţelor pe care se găsesc resturile arheologice se poate totuşi afirma că aşezările comunităţilor Glina erau mici sate ale căror familii erau probabil înrudite şi aveau un număr maxim de cinci membri. În cadrul aşezării, locuinţele erau amplasate, în cele mai multe cazuri, relativ compact. Având în vedere acest lucru şi faptul că, aşa cum am menţionat anterior, principala ocupaţie a comunităţilor Glina o constituia creşterea animalelor, putem afirma logic, pentru că pe cale arheologică nu s-a probat acest lucru, că aşezările Bronzului Timpuriu la Dunărea de Jos aveau două perimetre: unul destinat locuinţelor comunităţii şi altul care concentra, probabil între garduri de nuiele, animalele aparţinând membrilor aşezării. Creşterea animalelor determina comunităţile să se afle într-o permanentă mişcare în căutarea unor locuri de păşunat bune, astfel încât nu se putea constitui în cadrul aşezării un spaţiu funerar. Pentru că şi descoperirile funerare sunt rare nu se poate face o legătură între aşezare şi zona funerară, dacă aceasta exista. Cultura Glina este declarată a fi cea mai important cultură din Muntenia și Oltenia, din epoca bronzului timpuriu (circa 3.500-2.200 î.Hr.). Așezările umane erau așezate de promontorii înalte și insule înconjurate de ape. Acum peste 5000 de ani oamenii locului ne-au lăsat dovezile lor de existență și supraviețuire, spre a ști și noi „lecția” treptelor de evoluție a civilizației umane. Prezente în muzee, artefactele acestei culturei ne tulbură amintirile despre trecut și proiecțiile către viitor. În colecțiile Muzeului Municipiului București, al Muzeului Național de Istorie, al Muzeului Județean de Istorie de la Giurgiu se află astfel de elemente. Copii ale acestora sau originalele ar putea „călători” la Glina, spre a organiza aici un mic „Muzeu al Culturii Glina”, spre a ști și a vedea de unde a pornit această descoperire arheologică importantă.
