Armata imperială – cea care aducea glorie și extinderea teritoriilor aflate între granițe – era cea mai mare „instituție” a statului roman care consuma și cele mai multe resurse financiare, încorporând bărbații din diverse clase sociale și din toate părțile imperiului. Dacă la începurile sale, cei care activau în armată trebuiau să-și cumpere propriul echipament, după reformele lui Gaius Marius din anul 107 î.Hr., echipamentul este asigurat de stat și se standardizează. În afară de elementele de armură (coifuri și fragmente) descoperite în munții Orăștiei sau Șimleul Silvaniei, în zona Bucureștiului s-a mai descoperit o cnemidă romană din bronz, placată cu aur (Giulești; sec. II – III). Dar, în campania arheologică din 1960, în situl de la Militari-Câmpul Boja, situat pe malul de sud al Lacului Morii, cartierul Militari, au fost descoperite 12 plăcuțe din bronz ce făceau parte dintr-o armură militară romană de tipul „lorica squamata”. Lorica, alături de scut (scutum), coif (galea), gladius (o sabie scurtă cu dublu tăiș), pillum (suliță), sandale (caligae) și sagum (pelerină), reprezentau „uniforma” minimală a unui soldat roman.
Romanii au folosit în special trei tipuri de armuri pentru corp: „lorica squamata”, „lorica hamata” (realizată din zale) și „lorica segmentata” (realizată din benzi circulare de metal prinse pe un suport de piele). Oricare dintre aceste trei armuri nu era purtată direct peste tunică, ci peste un fel de haină căptușită pentru mai mult confort și protecție. „Lorica squamata” a fost folosită îndeosebi în perioada secolelor I-III d.Hr.. Aceasta era realizată din șiruri de „solzi” ce se suprapuneau și erau prinși între ei cu ajutorul unor fire metalice fine, iar la final cusuți pe un suport din pânză sau piele. Erau confecționați din bronz sau fier, cu o mărime între 1 și 5 cm, dar sunt exemple de plăcuțe din bronz ce ajung până la 8 cm lungime, având o formă dreptunghiulară, iar unul dintre capete era ori rotunjit, ori ascuțit. Acest tip de armură a fost folosit atât de trupele legionare, cât și de cele auxiliare sau de cavalerie. Popularitatea lor s-a datorat poate și ușurinței cu care puteau fi reparate. Unii cercetători sunt de părere că doar ofițerii de rang înalt sau centurionii aveau dreptul să poarte o astfel de lorică, ținând cont de faptul că pe „stelae” (monumentele funerare) apar doar ofițeri purtând acest tip de lorica. Aflându-se în zona dacilor liberi, acest tip de armură romană putea fi obținută în cadrul unui schimb comercial, sau se poate presupune că este vorba de o captură de război, purtată de un șef al unei comunități locale geto – dace.
Și iată că, peste milenii, câteva fragmente de armură romană „Lorica Squamata” dunt descoperite și în situl de pe Lacului Morii – cartierul Militari din București. Oricum este un artefact unic, cu o vechime de 1.700 – 1.800 de ani, care intrigă și astăzi prin rolul său și modalitatea sa de realizare. (G.V.G.)
