Ele însele însingurate, troițele par rostuite anume să întărească, să dea nădejde și putere drumețului singuratic, mai cu seamă. Sunt la margine de drum, îndepărtate de localități, pe la răspântii. Când în miez de noapte, prin locuri pustii, doar cu o seceră de lună știrbă deasupra capului, întâlnești aceste mici bijuterii ale credinței și generozității, simți cum îți renaște instantaneu curajul. Curajul proaspăt parcă îți scurtează drumul și îți înstărește respirația, ritmul ei… Presupun că cineva și-o fi dat doctoratul și în hermeneutica troițelor, fiindcă în felul lor sunt monumente de dimensiuni reduse. Așa le-am perceput și le-am despărțit, cumva, în mintea mea de minunatele cruci, mult mai răspândite în spațiul românesc. Spre deosebire de acestea – unele de-a dreptul încântătoare prin simplitatea lor, dar mai totdeauna închinate unei sau unor persoane, dar și unor evenimente – troițele rămân anonime, adică nu prea li se cunoaște „întemeietorul”.
Sunt asemenea icoanelor, care nu poartă semnătura zugravului. (Mă rog, erminiile erau, cândva, mult mai stricte în această privință). Troițele sunt anonime ca și fântânile cu ghizd de lemn sau fără, cu cumpănă sau cu roată, lângă care sunt înălțate adesea. Două minunate isprăvi ale românilor, ale identității noastre. Mi-amintesc – sunt circa 40 de ani de atunci – de satul Cernele (în apropiere de Băile Govora), unde „obârșiile” erau flancate de multe cruci ale celor care băuseră apă, în timpul vieții, de la acea ciutură. O cruce la cimitir, la mormânt, și o alta la fântână… Prin satele din preajmă – și încă mai jos, în inima Olteniei – crucile sunt prinse de tulpina arborilor de lângă fântâni. Grozav lucru.
Desigur, miezul troiței este crucea. După decembrie 1989, troițele de lemn, maramureșene, au răsărit pe mai tot cuprinsul României. României Mari. Crucea ne apără, ne înstărește sufletește. Și cine și-a dat viața în numele ei și pentru ființa țării merită de-a pururi prețuire din neam în neam. Cu vreo două zile înainte de Crăciun, întorcându-mă de pe lângă Ploiești, m-am oprit la crucea din pădurea de la Tâncăbești. Normal ar fi ca aici să existe o mică, măcar, amenajare, să poți opri mașina în siguranță. Și, de asemenea, un indicator, o semnalizare, ceva. Să dovedim, civilizat, că această realitate face parte din istoria noastră adevărată, nu din istoria pe care ne-o scriu de vreo opt decenii tot soiul de alogeni. Am plecat mai departe cu Crucea Caraimanului în gând, cea mai înaltă cruce. Este troița românilor eroi. Care au existat cu adevărat. Astăzi, nu știu ce-aș putea spune, atâta vreme cât ne lăsăm sluțiți în fel și chip… Și ne „închinăm”, între atâtea tâmpenii, la… „Via transilvanica”, tăietura de-a curmezișul țării ce reînvie, deocamdată perfid și simbolic, hotarul flancat de bornele habsburgice de odinioară, care nu înțeleg de ce sunt păstrate cu sfințenie. Dacă ar fi numai prostie…
Lasă un răspuns