Dor
Ce e uitarea oare, un dar sau un blestem?
Dar neuitarea? Este, aşa precum mă tem,
Un tot din amândouă – magie şi coşmar,
Îţi dă un strop de miere, să-i simţi gustul amar.
De ce întotdeauna pe tine eu te chem,
Dorinţa mea sculptată în inimă, totem?
Şi cât de-adânc greşit-am, de nu te pot uita,
Ci te invoc de-a pururi în amintirea grea?
Mă luminezi prin tine din ce în ce mai rar,
Mă stingi în amintirea oglinzii de cleştar,
Care-mi erai în vremuri ce deschideau tot cerul,
Cu palma azurie în noi sădind misterul.
Când ne creşteau în inimi doar ierburi aromate,
Înmiresmând descântec iertării de păcate.
Mă-nstrăinez în tine, cu neguri mă urzic,
Dar rănile-mi deschise doar daruri îţi prezic.
Uitarea, neuitarea, blestem sunt fiecare
De-aceea vreau să-ţi dărui acuma, la plecare,
Întoarcerea în timpuri, precum un Demiurg
Şi toată amintirea cu noi, s-o şterg, s-o scurg.
Să nu mai ai păcatul prin suflet preumblat
Şi tu, de-a ta uitare, să nu fii vinovat.
Eu voi rămâne fila pierdută într-o carte,
Părându-ţi o poveste, într-însa, făr’ de moarte
Voi sta acolo-n veacuri, cu doruri să te chem.
Rămâi doar tu cu darul, eu cu etern blestem!
Milonga
În astă seară, Zeii s-au strâns la cafenea
Fiindcă muritorii i-au ispitit c-un tàngo
Creola-ngândurată, ce stă la masa mea,
Îşi frăgezeşte buza cu mierea unui mango.
Şiraguri lungi de perle, mănuşile-n satin,
Port-ţigaret în aer, prin clinchete de haz,
Cu rochii de mătase, c-un şal de pene fin
Şi domni galanţi în fracuri, orchestra în extaz.
Perechile unite plutesc într-un balans
Prin fumu-n arabescuri, iar corzile oftează.
De-atâta pasiune, ca într-un ultim dans,
Învolburat, pianul şi mesele dansează.
Tablourile toate, halucinând rebele,
De ramă se dezbracă, zâmbindu-le, cochete
Se-mpodobesc în grabă cu finele dantele,
Frenetic, către ceruri, se-avântă-n piruete.
Dar… unde eşti, Milonga? Când cartea o închid,
Îmi mai rămâne-n piele, arzând, doar nostalgia
Şi muzica cea veche, prin sufletu-mi avid,
Ca vinul bun, mi-aprinde în ochi melancolia.
Povestea poemului
Povestea este veche, mai veche decât omul,
De când s-a zămislit din negură atomul,
Cand ochii Lui, ca-n transă, în muguri au prins duhul,
Comete-n diademă, blagoslovind văzduhul.
Cum toate câte sunt, din slovă s-au desprins,
Poate că noi trăim în marele Lui vis
Şi toate câte vezi, sunt versuri în tandem,
Iar Lumea ce-a creat, e marele poem.
Poate că depănăm povestea în poveste
Şi-un altul, mai presus Lui, Dumnezeu îi este
Se poate să trăim o povestire-n ramă
Şi un alt Demiurg, să-i fie zeu şi mamă.
Povestea este veche, dar când se exilează,
Sau muza se ascunde şi-n alte lumi veghează,
Tu îi rămâi în urmă, sărmană orfelină,
Cu braţele-abătute şi inima-n ruină.
Ci doar cu versu-n vene, tu aperi legământul,
Cum, mai presus de toate, întâiu-a fost Cuvântul.
Irepetabila minune
Prieteni, ne e trecerea prea scurtă
Să zacă în neantul plin de molii,
Să ne-aruncăm în sita vieţii strâmtă,
Cu-atâta-ncrâncenare şi orgolii.
.
Prietene, n-ai timp de ecuaţii
Ce al tău ego, la pătrat s-adune
Şi nu te compara nicicând cu alţii,
Tu eşti irepetabila minune.
.
Opreşte-te un pic din a ta goană,
Priveşte-n jur, inspiră orice clipă,
Din simţăminte să îţi faci icoană!
De când n-ai mai trăit desculţ de frică?
De când n-ai mai iubit, făcând risipă?
.
Oricât s-ar strădui să-şi joace rolul,
Savanţii, învăţaţii, nu-nţeleg.
Fiţi înţelepţi, prieteni, umpleţi golul!
În inima-i răspunsul vostru-ntreg!
