Alergăm disperați de la un birou la altul, de la un ghișeu la altul, de la o instituție la alta să ne rezolvăm o problemă. Hârtii, hârtii și iar hârtii, munți de dosare, fluvii de cerneală, timpi morți, care ne decupează bucăți masive din viață, nervi, înjurături, nemulțumiri. În loc să mai avem timp să citim o carte, să ne mai plimbăm în aer liber, să mai vedem un film sau, de ce nu, să ne mai odihnim pentru a scăpa de stres, trebuie să ne blindăm cu acte, cu documente, cu hârtii. Desigur, veți zice, toate sunt necesare, toate trebuie făcute, rezolvate. De acord, dar foarte ușor alunecăm în ridicol și absurd, fiindcă așa sunt legile croite, regulile interne ale unor instituții. Trei exemple în acest sens vă voi relata și, cu siguranță, dumneavoastră veți adăuga multe altele. S-a desființat ferma de la Bârda. În perimetrul ei înglobase în 1949, la înființare, și o parte din pământul bisericii de la Bârda. Am depus, cum era firesc, cerere de retrocedare a terenului bisericii. Doi ani m-am judecat. Am câștigat. Zece ani am fost dus cu vorba de primărie: ba că se apropie alegerile și nu vor să facă zarvă, ba că nu știu ce și nu știu cum. După zece ani, hotărârea a expirat, nefiind aplicată. Am luat-o de la capăt. Proces cu primăria, cu comisia locală de fond funciar și cu comisia județeană de fond funciar. Eu eram singur, ei aveau juriști angajați. Și, totuși! Am câștigat iarăși, după încă doi ani! Au trecut apoi de atunci doi ani și jumătate și nu i s-a mai dat parohiei titlul de proprietate. Motivul? Nu mai calcă întru totul slogurile terenului bisericii cu ale vecinilor. Patruzeci de ani pământul acela a fost muncit de fermă. A cultivat acolo cereale, lucernă și pomi fructiferi. Utilajele agricole au lucrat terenul an de an, ca un tot unitar, fără a ține seamă de fostele sloguri dintre terenurile foștilor proprietari. Au mai trecut treizeci de ani de la desființarea fermei și an de an binevoitorii au dat foc plantației respective. Au ars pomi, au ars mărăcini, iarbă și ce-a mai fost. Dacă de pe terenul acela, înainte de 1989, se recoltau mere, care plecau la export pentru multe țări europene, de treizeci de ani pe acolo e pustiu, scrum, tăciuni și speranțe risipite. Nici statul n-a folosit ceva, nici la foștii proprietari nu a dat terenul, fiindcă… nu cad slogurile perfect! Mama mea a murit în 2005. Dumnezeu s-o ierte! Prin 2015 am primit somație de la Casa de Asigurări de Sănătate, ca să plătesc câteva milioane bune. De fapt, somația era pe numele mamei. Nu plătise cota de asigurări de sănătate pentru perioada 2005-2010. Medicul de familie raportase lunar situația deceselor din circumscripție, dar cineva nu făcuse operațiile de rigoare în evidențele centrale. Bine, mi-am zis! O vom rezolva repede! Am luat certificatul de deces al mamei, am făcut copie după el și m-am dus să clarific situația: „Vă mai trebuie o adeverință de la Administrația Financiară, din care să reiese că din 2005 n-a desfășurat activități economice și de la medicul de familie că n-a beneficiat în această perioadă de asistență medicală!” Am simțit că ceva în creier mi se blochează. Parcă n-am mai avut nici aer suficient în momentul acela. Am reușit, totuși, să zic: „Doamnă, mama a murit, conform certificatului de deces. Aveți cuvântul meu de onoare, că, după ce a murit, nu a desfășurat activități economice și nici n-a beneficiat de asistență medicală!” Replica a venit brusc: „Eu vă înțeleg, dar astea sunt ordinele! Vă trebuie și actele astea, altfel facem executare silită!” Am făcut demersurile necesare pe la Administrația Financiară, ca să scot hârtia cu pricina, am luat adeverință de la medicul de familie…, ca să dovedesc că… mortu-i mort!
Altă situație de-a dreptul ridicolă se întâlnește des și mulți v-ați confruntat cu ea. Au existat și există și în parohia noastră oameni peste care s-au abătut nenorociri mari. Fie că au avut accidente grave, fie că au avut anumite boli, în urma cărora li s-au extirpat anumite organe ale corpului. Ei au primit, cu chiu cu vai, un ajutor social. Pentru ca să li se mențină acest ajutor bănesc, acești oameni sunt chemați periodic, mai bine-zis la câteva luni, în fața unei comisii medicale, ca să fie consultați și onorata comisie să vadă dacă acei oameni mai au sau nu handicapul pentru care au primit ajutorul. Nu este ușor să transporți un bolnav grav dintr-un sat îndepărtat, să-l ții la coadă ore în șir. Cunosc cazuri când astfel de oameni nu au unul sau ambele picioare. Le-au fost amputate. Și, totuși, ei sunt chemați „la verificare”. Nu cred că există cineva pe lume, care să fi văzut niște picioare tăiate cu ferestrăul crescând și redevenind iarăși cum au fost la vremea când omul era sănătos. Sunt oameni orbi din cauza unor boli incurabile. Și aceștia sunt chemați și alții la fel ca ei.
Ni se pare absurd, dar este legislația noastră, formată din „pachete de legi”. Mă întreb, dacă azi un Noe ar mai putea să ducă la bun sfârșit un proiect ca cel din Vechiul Testament, adică să mai construiască o corabie, cu care să salveze lumea de la pieire. Mă îndoiesc. Numai câte acte întrevăd eu că i-ar trebui, iar în final ar constata că, de fapt, nu are voie s-o construiască. Gândiți-vă numai de cât spațiu are nevoie o găină, conform normelor europene, dar să îngrămădești atâtea animale într-o biată corăbioară?! Autorizații, adeverințe, avize, aprobări etc., etc. Ar trebui să aibă autorizație de mediu, autorizație anti-incendiu, de la protecția animalelor, de la electrica, de la protecția civilă, de la silvic, de la primărie certificat de urbanism, de la asigurări sociale pentru angajarea lucrătorilor și plata impozitelor cuvenite, de la o școală de specialitate că a absolvit studii de constructor de corăbii, de la protecția muncii, de la…., de la…., dar de unde nu? Până la urmă, ori puhoaiele ne-ar înghiți pe toți și n-ar mai rămâne urmă de pământean, ori Dumnezeu ar renunța la proiectul Lui de a mai distruge cea mai mare parte din lume. La urma-urmei, cine I-ar da aprobare să facă acest lucru?! De ce s-o mai distrugă El, când o putem distruge noi singuri! Cu acte în regulă!
