În munții Orăștiei stau cercurile magice ale altarelor dacice ce ascuns taine ale istoriei și ale timpului. Timpul, așa cum este privit symbolic, este „ca o roată” (șarpele Uroborus ce își mușcă singur coada), iar noi suntem prinși în cârligul lui. Galația Calea Lactee mai este numită și Calea Robilor, pentru că odată născut vei urma drumul tău în calea timpului curgător. Din loc în loc, aceast timp „se înnoiește” și își schimbă vibrația și viteza. Atunci apare Nodul Gordian (al lui Isis, al lui Hercule, etc.). Aceastea sunt „pragurile timpului”. Miturile ascund alte mituri, iar calendarul creștin popular românesc ascunde vechi sărbători, zei și personaje mitice autohtone. Aici apar făpturi supranaturale, ființe cu puteri speciale, renașteri cosmice și scenarii mitice. Frumusețea și poezia ascunse de acest calendar popular strămosesc sunt extraordinare. La fel și exactitatea, ceremonialul și ritualul, pentru că anul îmbătrânește la fel ca un copil ce trece prin stadiile maturității și bătrâneții. Poate vă întrebași ce este vechiul calendar popular românesc și cum funcționa? Aici apar zile speciale precum „Ziua Șarpelui”, „Săptămâna lui Procoavă”, „Logodnica Păsărilor” sunt sărbători importante, vechi și prețioase în folclorul românesc. Ele merită păstrate și chiar readuse la viață. Calendarul popular românesc este un instrument de măsurat timpul și de planificare a activităților economice și cultice pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile și momente ale zilei. Calendarul popular românesc mai este sinonim cu cel numit Calendarul Babelor. El se bazează pe orologii cosmice (solstițiile, echinocțiile, fazele lunare, răsăritul și apusul aștrilor și constelațiilor) și terestre (bioritmurile de reproducere ale plantelor și animalelor) cunoscute pe bază empirică și transmise ca orice fapt de folclor, pe cale orală. Ca zile – evenimente mai avem: „Nunta Urzicilor” (Duminica Floriilor) este ziua când înfloresc urzicile și numai sunt bune de mâncat; „Sânzienele” sau „Drăgaica” (24 iunie) este ziua cea mai lungă a anului, când înfloresc plantele cu același nume; „Împuiatul Urșilor” (1 august) indică perioada de împerechere a urșilor; „Nunta Oilor” (14 octombrie) este ziua când se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere; la „Ziua Cucului” (25 martie) începe cucul a cânta, vestind ziua egală cu noaptea a echinocțiului de primăvară.
Zilele de sărbătoare în vechea tradiție populară românească făceau parte din educația la Școala Tradiției și avea ca principiu de bază memorizarea tuturor cunoștințelor utile grupate în jurul sărbătorilor și obiceiurilor repartizate pe zilele calendarului popular după echinocții și solstiții, de unde și zicala, astăzi cu înțeles peiorativ, „a face capul calendar!” Reprezentările mitice ale calendarului popular îmbracate în haine creștine și sfinții îmbrăcați în haine precreștine alcătuiesc Panteonul românesc, organizat după rang, putere, vârsta, atribuții, grade de rudenie. Aceștia își mai fac și astăzi apariția în peisajul spiritual contemporan: li se acordă zile de celebrare, li se sacrifică câte un animal (porcul la Crăciun, mielul la Sângiorz), sau sunt invocați pentru rezolvarea unor probleme presante precum: alungarea secetei (Paparuda, Caloianul), aflarea ursitei (Sânvasâi, Sântandrei), pentru căsătoria fetelor (Maica Precista). Zeița mama de origine neolitică (Dochia), zeul tată indo-european (Crăciun) și Fiul lui Dumnezeu creștin (Iisus) își exercită puterea de-a lungul întregului an, Sângiorzul în anotimpul călduros (23 aprilie – 26 octombrie), Sâmedru în anotimpul friguros (26 octombrie – 23 aprilie), Ielele dansau în nopțile de vară, Strigoii veneau mai ales în nopțile de iarnă, Sântoaderul este temut în săptămâna Cailor lui Sântoader (prima săptămână după Lăsatul Secului de Paște), Marțolea pedepsește femeile care lucrează în seara zilei de marți, Dumnezeu pe cei care lucrează Duminica etc.
Reprezentările mitice sunt celebrate în calendarul popular în ordinea vârstei, începând cu nașterea primului zeu al omenirii, Anul care îmbătrânește și moare după 365 sau 366 de zile. Astfel, în tradiția populară întâlnim: „Sânvăsâi” este un tânar care stă călare pe butoi, iubește și petrece pentru că a avut șansa, la împărțirea sărbătorilor, să primească prima zi a anului (1 ianuarie); „Sântoader și Sângiorz” (23 aprilie) sunt tineri, călări pe cai, purtatori de arme și personificări autentice ale primăverii; „Sântilie” (20 iulie) este matur și călătorește într-un car tras de cai; „Sâmedru” (26 octombrie) este matur, în drum spre bătrânețe, personificare a toamnei; „Moș Andrei” (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie) formează o generație de sfinți bătrâni care prevestesc, prin vârsta lor, moartea, urmată de renașterea Anului. Mai avem „Dochia”, care moare și renaște la echinocțiul de primăvară (9 martie pe stil vechi), deschide generația fecioarelor (Sânzienele, Drăgaicele, Ielele, Floriile, Lăzărițele, Fata Pădurii). Urmează sezonul zeițelor mumă (Maica Precista, Muma Pădurii), apoi generația zeițelor bătrâne (Sf. Vineri, Baba Dochia). Creștinismul a renunțat la modelul universal al morții și renașterii divinității adorate în preajma aceluiași fenomen astronomic (solstițiu sau echinocțiu); Iisus, Fiul lui Dumnezeu, se naște la solstitiul de iarna (Crăciunul), apoi moare și învie la echinocțiul de primăvară. Viața fulgerătoare a celor trei divinități adorate, stâlpi ai Calendarului Popular, două precreștine (Crăciun și Dochia) și una creștină (Iisus), este însoțită de numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale și practici magice. Străbunii noștri știau să citească vremea, norii și semnele anotimpurilor. Priveau lumea din jur atent, fenomenele cerului și comportamentul animalelor. O parte însemnată a tradițiilor Calendarului Popular sunt cunoscute și practicate și astăzi, altele sunt păstrate numai de memoria bătrânilor și stau pe cale să se piardă… Să le „prindem” în lada de zestre a poporului roman și să le dăm din nou importanță și strălucire.
