Însăși denumirea noii structuri dezvoltate de Trump denotă adevăratul scop: impunerea păcilor… Ceea ce este aproape un nonsens… Pentru că o pace nu poate fi impusă… Ea nu poate fi „rezultatul” unui Consiliu (fie și unul „pentru pace”!), o asemenea instituție neputând livra decât armistiții… Pacea, în rostul ei, este suma unor înțelegeri, acorduri, ale unor manifestări de voință, analizate, uniformizate (dar nu antamate pe bani!), ai unei organizații care oricum există: ONU. Altminteri, dacă am fi de acord cu furnizarea păcilor prin consilii „trumpiste”, ar trebui să acceptăm și faptul că, nu ar trebui să existe un „Premiu pentru pace” (precum cel visat de președintele american, neobținut și reevaluat din mers ca obiectiv, așa cum face un negustor, încercând să-l obțină, să-l cumpere, să-l impună dinspre ceilalți către sine!), ci unul, în similitudine cu acest „Consiliu pentru pace”, care să se numească „Trofeul (recompensa) pentru pace”… Al marelui „vânător” devorând mai micile animale politice… Apoi, o structură vizând pacea nu poate părea ca fiind credibilă dacă este impusă într-un moment în care balanța mondială este înclinată violent spre talerul conflictelor, al războaielor (chiar la limita roșie a apocalipsei nucleare), și nu spre cea a liniștii, a înțelepciunii, a înțelegerii…. Pentru că, măcar din perspectiva unui silogism… etic, o asemenea structură nu ar trebui etichetată cu o denumire în sine provocatoare: consiliu. Acela este al războaielor, al conflictelor, al impunerii prin decizii mai mult sau mai puțin vitriolante pentru părțile vizate.
Un „Consiliu pentru pace” nu poate fi azvârlit pe tabla mondială de șah, căci ar mătura în sine piesele… Și nu cert doar pe cele nedorite… El nu se poate legitima, ca înființare, nici măcar prin menționarea rostului său de a promova „păci durabile în zonele afectate de conflicte” (doar în zonele afectate de conflicte, pentru că doar războiul aduce bani, nu-i așa?!)… În schimb, o organizație a păcii vizează inclusiv zonele care (încă) se bucură de liniște, de pace… Nu doar sferele de conflict, după cum stipulează cadrul de înființare (impunere) al „Consiliului pentru pace”… Mai ales că pacea, existența ei, certitudinea ei pentru ziua de mâine, nu poate viza doar „amnistierea” sferelor militare, ea fiind fundamental condiționată și de cele sociale, sanitare, educaționale, de condițiile de trai… Pentru că pacea nu este alungată doar de tropăitul bocancilor militari, ci și de înrăutățirea condițiilor de viață: lipsa apei, a alimentelor, a educației, a minimului necesar de locuire, de muncă… Or, avem deja o asemenea organizație, cu prea multe decenii de experiență în spate pentru a fi măturată dintr-o ambiție grobiană a doritorului de trofee (și nu doar „de pace”, se pare…): ONU. Ba, un „Consiliu pentru pace” nu poate fi legitimat nici atâta vreme cât impune statelor ce vor a adera obligația creșterii cheltuielilor militare (la acel procent dorit de Trump)… Și nu poate fi legitimat nici atâta vreme cât nu prevede nimic despre investițiile pentru și de pace, ca infrastructuri sociale, economice, de locuire… Pentru că pacea este un corolar al acestora, nu un cartuș scos de pe țeava puștii. Căci, arma rămâne, gloanțele de asemenea, iar ea poate fi oricând reîncărcată, prin încălcarea chiar a impunerilor (de consiliu) de pace…
Și, poate cel mai important, o organizație „pentru pace” nu poate fi impusă prin mecanismele de forță ale jocurilor de negustori, cămătari, vânzători de armament… Nu poate intra legitim în sfera deciziilor mondiale dacă instituția considerată concurențial depășită, îmbătrânită (recte, ONU) este înlăturată prin mârșăviile artizanilor puterii global corporatiste. Pentru că pacea nu este o corporație a negustorilor, căci, da!, atunci ar putea fi „livrată” (chiar la schimbul „taxei pentru libertate” apărută în Olanda) de un consiliu pentru „pace”. Dar nu poți înlătura (abject) o organizație (ONU) folosind mecanismele „de piață” („concurențiale”) prin falimentarea și aducerea unui nou jucător, cu bani… Pentru că asta se întâmplă acum. ONU este falimentat, este privat (de ani buni, chiar) de resursele necesare, fiind astăzi în pragul „colapsului financiar iminent”. Și da, este și urmarea faptului că statele nu s-au înghesuit niciodată să dea bani pentru pace… Dar o fac, mai ales dacă sunt „motivate”, pentru război… Or, de decenii deja, ONU este la limita finanțării pentru că țările membre nu își achită cotizațiile asumate. Și nici măcar nu le rostogolesc ca datorii, ca plăți în viitor, pentru că există o regulă bugetară în statutul ONU care precizează că banii necheltuiți se returnează obligatoriu statelor. Inclusiv banii necheltuiți pentru că, de fapt, nu au existat în visteriile organizației, nefiind vărsați ca taxe de țările membre. Ceea ce, evident, într-o structură de forță, un „consiliu de pace” (pentru război!) nu se va întâmpla. Pentru că acolo banii vin chiar înaintea aderării! Și nu se returnează niciodată!
Și putem spune că ne aflăm în fața unei influențări fățiș „trumpiste”, în care președintele american poate fi acuzat de manipularea pieței și forțarea monopolului. Pentru că, dacă până acum, ONU încă se mai târa, ca într-o insolvență produsă de țările rău platnice în achitarea propriilor obligații, prin recenta retragere a Statelor Unite, ca principal contributor financiar, din ONU, organizația primește o lovitură finală, fatal-falimentară. Și tot SUA avansează și noul „jucător”, care are asigurate, prin obligarea statelor de a plăti 3,5 la sută din PIB pentru înarmare, fondurile necesare…
Sigur, ONU nu este desființată „de jure” prin înființarea „Consiliului pentru pace”. Dar va intra într-o stază, și nu de conservare, nu de „intrare în adormire” până la retrezirea națiunilor fondatoare al ONU, ci de desființare treptată. Dar este evident că, după ce extazul apariției unei noi jucării planetare se va domoli, după ce poate chiar Trump se va plictisi de ea, și o va abandona într-un colț de lume, de front, de război, iar ONU va fi imposibil de regăsit ca prestanță și putere de convingere, de influență chiar, tabla de șah a lumii nu va mai fi de loc la locul ei… Nici măcar ca sumă de petice din „pătrățele” de altădată ale nebunilor, răvășite și poate acoperite de cenușa războaielor…
Pentru că porumbei nu pot zbura prin cenușă, nu-i așa?!… Dar armele, da…
