Un discurs admirabil, dar totuși au apărut multe „disc-scursuri” care ne-au paralizat lumea. Discursul ținut de Mark Carney, premierul Canadei, la Davos a fost aplaudat la final. Am să citez câteva idei ale lui: “Se pare că, în fiecare zi, ni se reamintește că trăim într-o eră a rivalității dintre marile puteri, că ordinea internațională bazată pe reguli se estompează, că cei puternici fac ceea ce pot, iar cei slabi suferă ceea ce trebuie. Iar acest aforism al lui Tucidide este prezentat ca inevitabil, ca logica naturală a relațiilor internaționale care se reafirmă. Iar în fața acestei logici, există o tendință puternică pentru aceste țări de a se conforma, de a se adapta, de a acomoda, de a evita problemele, de a spera că obediența va cumpăra siguranță. Ei bine, nu o va face. Așa că, ce opțiuni avem? În timp ce Donald Trump arde alianțe vechi de zeci de ani, Canada ajunge să se gândească la ceea ce înainte părea de neconceput. În 1978, disidentul ceh Václav Havel, devenit ulterior președinte, a scris un eseu intitulat „Puterea celor fără putere”, în care punea o întrebare simplă: cum reușea sistemul comunist să se mențină? Iar răspunsul lui începea cu un băcan. În fiecare dimineață, negustorul punea în vitrina magazinului său un afiș: Proletari din toate țările, uniți-vă. Nu credea în asta. Nimeni nu credea. Dar punea afișul oricum, ca să evite problemele, ca să arate conformare, ca să se integreze. Iar pentru că fiecare negustor de pe fiecare stradă face același lucru, sistemul continua, nu doar prin violență, ci prin participarea oamenilor obișnuiți la ritualuri pe care, în privat, le știau false. Havel a numit asta ”a trăi în minciună”. Puterea sistemului nu vine din adevărul lui, ci din disponibilitatea tuturor de a se comporta ca și cum ar fi adevărat. Iar fragilitatea lui vine din aceeași sursă. Când chiar și o singură persoană încetează să mai joace rolul, când băcanul își dă jos afișul, iluzia începe să se fisureze. Prieteni, este timpul ca firmele și țările să își dea jos afișele din vitrină. Timp de decenii, țări precum Canada au prosperat sub ceea ce numeam ordinea internațională bazată pe reguli. Ne-am alăturat instituțiilor ei, i-am lăudat principiile, am beneficiat de predictibilitatea ei. Și, datorită acestui cadru, ne-am putut permite politici externe bazate pe valori, sub protecția acestui sistem. Știam că povestea ordinii internaționale bazate pe reguli era parțial falsă, că cei mai puternici se exceptau atunci când era convenabil, că regulile comerciale erau aplicate asimetric și că dreptul internațional se aplica cu rigoare variabilă, în funcție de identitatea acuzatului sau a victimei.”
Discursul onoratului prim-ministru canadian Mark Carney de la Davos 2026 subliniază ruptura actuală a ordinii internaționale bazate pe reguli, evidențiind cum marile puteri folosesc integrarea economică ca armă iar instituțiile multilaterale devin vulnerabile. Propune o nouă strategie de realism bazat pe valori, evidențiind autonomia strategică, consolidarea puterii interne prin investiții majore, diversificarea alianțelor și formarea unor coaliții flexibile, problemă cu problemă, pentru a contrabalansa hegemonia marilor puteri printr-o rețea globală de cumpărători, parteneriate economice și securizare contextuală. În final, Capitalul canadian: resurse, educație, infrastructură financiară, este invocat ca fundament pentru o politică externă onestă, sustenabilă și robustă, promovând o cale comună cu țările medii spre o ordine emergentă mai echilibrată. Discursul este impecabil din punct de vedere retoric. Tocmai de aceea devine problematic. Între forma elegantă, fondul teoretic și realitatea materială apare o disonanță pe care aplauzele de la Davos nu o pot acoperi. Carney spune lucruri adevărate. Afirmația că „ordinea internațională bazată pe reguli nu mai funcționează” descrie fidel o lume intrată într-o fază de rivalitate dură între marile puteri, unde integrarea economică este folosită ca instrument de coerciție. La fel, ideea că „o țară care nu se poate hrăni, alimenta sau apăra are puține opțiuni” este un adevăr elementar, de manual de realism clasic. Hobbes sau Kissinger ar fi subscris fără rezerve. Și avertismentul că o lume a fortărețelor va fi mai săracă și mai fragilă este, la nivel abstract, corect.
Problema nu este ce spune Carney, ci de unde spune și ce nu spune. Slăbiciunea centrală a discursului este lipsa bazei materiale. Canada nu este o putere industrială suverană. Nu există o industrie auto canadiană relevantă, nu există producție de electronice de consum, nu există un ecosistem tehnologic autonom. Piața este excepția frecvent invocată, dar este profund integrată în piața americană și europeană, nu un pilon al suveranității tehnologice canadiene. În realitate, Canada rămâne în principal un furnizor de resurse, o economie financială și un stat structural dependent de piața Statelor Unite. Aici apare disonanța majoră: se vorbește despre „construirea forței acasă”, dar fără a indica existența sau crearea unei infrastructuri suverane reale. Suveranitatea nu este un concept moral, ci unul material: industrie, energie, lanțuri de aprovizionare, capacitate de apărare. Fără acestea, discursul rămâne un exercițiu de eleganță intelectuală. Ironia devine aproape tragică prin locul în care acest adevăr este rostit. Davos este exact opusul a ceea ce descrie Carney. WEF (Forumul Economic Mondial) este promotorul hiper-globalizării, arhitectul interdependențelor fragile și incubatorul unei combinații toxice. Este un spațiu al limbajului sofisticat și al evitării costurilor reale. Când Carney afirmă că trebuie „să nu mai păstrăm afișul în vitrină”, o face din interiorul unui magazin de afișe. Aplauzele nu vin pentru că spune un adevăr periculos, ci pentru că îl formulează suficient de elegant încât să nu oblige pe nimeni la consecințe. Discursul se oprește exact înainte de punctul critic.
Nu spune ce ar însemna „a trăi în adevăr” pentru migrație, pentru subvenționarea masivă a industriei verzi, pentru dependența economică de China sau pentru aplicarea selectivă a standardelor morale față de aliați. Nu spune cine plătește prețul și ce dogme trebuie abandonate. Dacă ideile lui Mark Carney ar fi aplicate coerent, Canada ar fi obligată să reindustrializeze, să accepte conflicte comerciale reale, să-și regândească politicile energetice și să renunțe la o parte din moralism devenit substitut de strategie. Or, exact aici apare ruptura: aceste consecințe intră în conflict direct cu elitele Davos, cu ideologia woke-corporate și cu ideea de guvernare globală, fără responsabilitate democratică și fără cost asumat. Slăbiciunea discursului nu este ipocrizia vulgară. Este ceva mai subtil și mai grav: adevăr fără asumarea costului. Este tragismul liberal al unei elite care vede limpede criza, o poate formula impecabil, dar nu poate, sau nu vrea, să iasă din cadrul care o produce.
Să fie pace!
