Bătând din aripi, parcă însuși îngerii i-au șoptit aceste pagini… Vers cu vers, rând după rând… Ei, îngeri ai inspirației, heruvimi neștiuți ai creației, i-au adus, de acolo, de sus, atâta har și măiastră așezare a peniței pe hârtia dedicată ție, cititorule… Într-o împletire în care versul continuă crâmpeiele de proză, aproape versificate, la rândul lor, dar și rândurile eseistice aducând după sine acea chemarea poetică a completării… Neobosită căutătoare a deslușirii părților de, poate nu mistere, ci necunoaștere a lumii, a lumilor ce o înconjoară, Aurora Cristea, solidifică într-un stil armonios specii literare diferite în aceeași za a cunoașterii și a relevării către lume, împletind proza, eseul și poezia într-o spirală armonioasă, în care, peste „ADN” -ul poetic, ca inspirație și măiestrie de așternere a cuvintelor, se așază harul de pe aripile de îngeri, șoptindu-i… Și este o provocare… În care întrebările și interogațiile firești aplecării eseistice se completează cu implozia poetică a propriilor întrebări și cunoașteri. Motivația poetei este parcă născută din interogațiile ei de prozatoare. Dar și așezarea ca eseistă, acum în filon filosofic, acum explorând spre metafizic, este dată de interogația dintâi a creatoarei, aceea „ars poetica” de mărturisire, aidoma oricărui poet, cu și de inspirație ulterioară, a propriului crez artistic. De definire a propriei sale specificități, și unicități, în raportarea-i la actul creației, prin poezie, prin proză, prin eseu.
„Ars potica” Aurorei Cristea poate fi, dară, definită și drept zbatere de cronicar social, prin numeroasele proze și eseuri abordând aspecte cronice ale unei societăți metastazate în atavismele ei, poate fi, însă, și, mai dintâi și de drept, așa ar trebui amintită, și frământ poetic de însingurare a desingurarizării celorlalți, poate fi și drama umană în formele cele mai drastice ale decăderii unor indivizi și mărturisirea de mucenici ai martirilor ce le-au căzut pradă, prin secvențele de roman epic deja știute și definitorii ale autoarei.
Un volum ce ne dezvăluie, dară, dramele interioare ale celorlați… Dar și trăirile autoarei în întristarea felului în care socialul a devenit un asocial al nepăsării, al tragediilor de lângă noi, de care nu ne mai sinchisim, pe care nu le mai vedem… Sunt și zbaterile a tot mai puțini corifei, aidoma autoarei, însingurați de propriile lor încrâncenări în a mai trezi conștiința publică, rupându-și vârful penițelor de hârtia zugrăvind absurdul ce a luat locul normalității, cu bolnavi nebolnavi cărați în boală, în angrenajul morbid al unui asocial pandemic, „nefiresc, neașteptat și venit ca o tornadă în viețile tuturor”, scrijelind, nu doar urme adânci, și nu doar în sufletele noastre, ci supurând, din răni grotești, durere, bocet, apoi doar resemnare, în corpusul nostru parcă, astăzi, privind în urmă, dintr-un cândva îndepărtat al rațiunii, cumsecădeniei, bunului simț, respectului, camaraderiei, demnității și speranței… Toate acestea nu sunt doar motivații poetice, argumente și manifeste eseistice, miezuri de scrieri romanțate, ci sunt trăirile definind „ars poetica” autoarei. Definindu-i viziunea asupra lumii, în fapt, fără modestie, relevându-i propriu-i act de creație, dar nu aidoma scrierilor acelor epigoni veniți pe urmă și, mai ales, veniți pentru a-și face doar chipuri cioplite, ci drept o „postcreație” a propriului liber arbitru scriitoricesc…
*Aurora Cristea – Gânduri prinse-n eseuri şi poezii, Editura Naţiunea, 2025
