Evoluția tehnologică a fost mereu însoțită de frici, previziuni și prejudecăți. Istoria arată că fiecare nouă invenție a fost privită cu suspiciune, de multe ori însoțită de teama că oamenii vor pierde ceva esențial din identitatea lor. Această succesiune de temeri poate fi urmărită de la apariția scrisului până la inteligența artificială. În perioada ancestrală, odată cu apariția scrisului, oamenii s-au temut că meseria menestrelilor, cei care transmiteau povești oral, va dispărea. Această reacție arată o frică legată de pierderea unui rol social și a unei forme tradiționale de comunicare artistică (Ong, 1982). Cu toate acestea, scrisul nu a șters oralitatea, ci a creat o complementaritate între formele de expresie. Când a apărut mașina de scris, mulți au anticipat că scrisul de mână va fi abandonat. În realitate, mașina de scris a eficientizat procesul de comunicare și a permis apariția unor forme noi de documentație și literatură, fără a elimina complet actul manual de scriere (Yates, 1989). Aici putem observa cum tehnologia inițial provocatoare devine ulterior un instrument de extindere a capacităților umane. O dată cu calculatorul, oamenii s-au temut că abilitatea de a socoti sau de a memora informații va fi pierdută. Totuși, calculatorul nu a eliminat gândirea umană, ci a oferit un suport pentru procesarea rapidă a datelor și pentru dezvoltarea creativității în domenii diverse (Carr, 2010). Această etapă arată un model repetitiv: teama inițială urmează întotdeauna adaptarea și integrarea tehnologiei.
În epoca digitală, odată cu apariția internetului și a motorului de căutare Google, s-au ridicat probleme legate de confidențialitate și identitate. Criticii au avertizat că informațiile despre oameni vor fi stocate în memorie artificială, încălcând drepturi fundamentale (Zuboff, 2019). Această temere reflectă o preocupare autentică pentru etica tehnologiei și limitele controlului asupra informației personale.
Astăzi, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, frica este legată de posibilitatea ca aceasta să înlocuiască arta și creația artistică. Însă istoria ne învață că tehnologia nu anulează creația umană, ci o transformă, oferind noi instrumente și perspective (Boden, 2016). Proverbul „Dă-i omului mintea de pe urmă” capătă aici o relevanță specială: în fața tehnologiei, omul trebuie să-și păstreze capacitatea critică și creativă, adaptându-se fără a-și pierde identitatea.
În concluzie, temerile legate de tehnologie sunt un fenomen constant, dar istoria arată că inovația nu distruge esența umană, ci redefinește modalitățile prin care aceasta se exprimă. Fiecare epocă tehnologică ne provoacă să ne reconsiderăm rolul în lume și modul în care valorile și capacitățile noastre se intersectează cu noile instrumente.
