Arhiva zilnică: 6 noiembrie 2025

Păpușile „Arădeanca”, jucăriile copilăriei…

Păpușile „Arădeanca”, ciufulite, rujate și echipate cu costumașe încropite din bucăți textile de diferite mărimi și modele, ne-au însoțit în jocurile noastre din copilărie și ne-au alimentat fantezia în a ne asuma rolul de „oameni maturi”, cu familie numeroasă și responsabilități. Le spălam, de schimbam hăinuțele, le dădeam de mâncare, le plimbam în cărucioare, etc. Le educam, dându-le povețe, sau le certam dacă nu erau cuminți. Asta era ca o lecție importantă de viață. Iar „Arădeanca” a fost un brand care a intrat aproape în fiecare casă din România, unde exista copii. Acum numărul familiilor cu copii s-a micșorat, iar jucăriile tradiționale au fost înlocuite de jocuri virtuale, pe telefon, tablete sau calculator. Acum nu mai speli păpușa și o schimbi, dar poți să omori monștri și să iei o sută de puncte, drept răsplată. Fără jucării copilăria s-a schimbat.  Intrate în malaxorul „tranziției” de după 89 puține fabrici din perioada comunistă au reușit să scape de „furia” capitalismului, una dintre ele fiind fabrica de păpuși „Arădeanca”. Aici era locul unde se realizau cele mai frumoase păpuși românești ale perioadei. Aventura ei a început încă din anul 1949, an în care la Arad a fost construită prima fabrică de jucării din țară. Chiar și după revoluție, aceasta a continuat să funcționeze și să rămână un nume important pe piață. Mai mult decât atât, afacerea era una profitabilă și zilnic lucrau în producție peste o mie de angajați. De altfel, calitatea produselor realizate aici era una aparte și lăudată chiar și de străini. Aproape că nu a existat fetiță care să nu primească în perioada comunistă celebra păpușă „Arădeanca”.

Opțiunile legate de jucării erau limitate, însă „Arădeanca” reprezenta o certitudine a calității. Păpușile de aici erau atât de apreciate, încât în anii ’80 mergeau serios la export. Interesant este că nu o făceau doar în țările sovietice, preferate în acele vremuri, ci și în Marea Britanie. Există de atunci mai multe legende legate de păpușile din această fabrică. Astfel, puteai să-ți cumperi o haină de blană pentru câteva exemplare de la „Arădeanca”, dacă erai un negociator bun și ajungeai într-un târg din Moscova. De asemenea, se trimiteau vapoare întregi de păpuși în Africa, de acolo de unde acestea se întorceau cu materii prime sau fructe. Concret, păpușile „Arădeanca” erau un bun de export aparte al României, un bun folosit deseori în tranzacțiile țării.

Interesant este că atunci, „Arădeanca” nu producea numai jucării, ci și articole de sport, articole de uz casnic sau tehnico-sanitare.  Au urmat însă ani dificili în tranziție, ani în care fabrica a înregistrat pierderi destul de mari. Totul a culminat cu insolvența din 2013, an în care, S.C. Arădeanca S.A. era deţinută de SIF Banat-Crişana, într-o proporție de 39,6 la sută, trei acţionari PAS care aveau 40 la sută, dar şi aproximativ 1.200 de persoane fizice. Aceștia au primit gratuit acţiuni în urma procesului de privatizare în masă și n-au avut pe moment forța financiară să țină pe o linie de plutire fabrica. Cu toate acestea, producția a continuat la adăpostul unei alte firme înființate de foști directori ai întreprinderii, oameni pasionați. Colecționarii sau nostalgicii pot sta liniștiți, pentru că păpușile produse în fabrica de la Arad sunt în continuare în producție și astăzi. Este adevărat că s-au mai schimbat modelele, dar linia generală și trăsăturile n-au suferit prea multe modificări. Fabrica propune ca ofertă mai multe tipuri care pot fi găsite în hipermarketurile din întreaga țară. „Avem acum suficienți angajați pentru a asigura producția, suntem ok, suntem în regulă. Păpușile, după cum puteți vedea, sunt în hipermarketuri, există și asta e cel mai important. Facem și ornamente de grădină, le găsiți pe toate în magazine”, declară reprezentanții fabricii. Din toate modelele pe care le-a produs fabrica, de departe succesul de casă și cea mai căutată păpușă a fost cea numită „Nadia”. Comuniștii și-au dat acordul ca aceasta să intre în producție la puțin timp după ce Nadia Comăneci uimea întreaga lume și obținuse prima notă de 10 din istoria gimnasticii la Jocurile Olimpice. De remarcat că păpușa a fost propusă atât pe piața internă, cât și pentru export. Echipată în trening de culoare albă, pe care era inscripționat cuvântul „România”, păpușa a fost vândută în mii de exemplare. Comercializată în acea perioadă chiar și „pe sub mână”, prețul ei era unul serios. Astfel, chiar și la negru ajungea să coste și peste o sută de lei. După o vreme, conducerea a luat decizia să lanseze o nouă variantă a „Nadiei”, una care să poarte la gât replica fidelă a medaliei cucerită de Nadia Comăneci la Montreal. Aceasta urma să fie legată cu un șnur tricolor. De asemenea, tot cam pe atunci, fabrica a început să producă păpuşi cu numele unor vedete „la zi”. Astfel, la standuri au ajuns mai multe VIP-uri. Printre ele s-a aflat și fosta gimnastă Andreea Răducan, dar și Cleopatra Stratan și Oana Zăvoranu au fost și ele prezente în oferta fabricii „Arădeanca”. Ofera a mai cuprins pe „Ioana, blonda” și „Cătălina, bruneta”, „Cătălina mireasa”, „Maria, bruneta în costum național”, etc.

Mirosul de altădată al fabricii în care se produceau cele mai îndrăgite păpuși din România se păstrează și astăzi. Chiar dacă producția este mult mai mică și angajații mai puțini, fabrica Arădeanca nu a pierit. Cu toate că fabrica Arădeanca a avut un moment de cumpănă și se voia ca în locul fabricii să se înalțe blocuri, destinul și bunăvoința unor oameni au făcut ca aceasta să producă în continuare și păpușile să își găsească locul în casele oamenilor din întreaga țară. Octavian Fânaţă este sufletul fabricii și cel care a luptat pentru salvarea ei. Mirosul de soluții care se folosesc, matrițele, secțiile și componentele din care sunt făcute păpușile, diferitele obiecte de grădină, dar și oamenii care lucrează îți dau o stare de bine. Cutii cu componente așteaptă să fie duse în secția în care se asamblează, iar la finalul zilei păpușile să fie gata de plecare din fabrică, frumos aranjate. Fabrica a rămas și poartă amprenta vremurilor de altădată cu uși mari, cu lift de pe vremuri, cu matrițe și utilaje vechi, dar care funcționează perfect. Odată ce pășești în fabrică intri în vremurile de demult, parcă timpul a stat în loc și auzi doar zgomotul utilajelor și simți mirosul lor. Oamenii din spatele utilajelor îți zâmbesc și își văd în continuare de treabă. Ai impresia că păpușile prind viață în mâna lor dacă stai să urmărești întreg procesul de asamblare. Dacă pe vremuri se lucra doar în blocul comunist și marfa mergea ca barter, acum păpușile se găsesc în marile hipermarketuri din România și în librării, dar se pot achiziționa și direct din fabrică.

„De 25 de ani sunt aici. Fabrica a fost înființată în 1947, în actuala locație este din 1980. În perioada de glorie au fost 1.200 de muncitori, se lucra în trei schimburi, doar în blocul comunist. Toată marfa mergea la barter cu Rusia, se dădea pe mâncare, cereale, pe tot ce înseamna atunci. După Revoluție, produsele sosite din China au afectat evoluția fabricii. S-a privatizat ulterior prin metoda MEBO, iar datorită unor probleme cu ceilalți acționari în 2008 a intrat în faliment și în 2013 a fost lichidată. Activitatea și brandul au fost preluate din 2008 de o nouă societate care a păstrat personalul, hala de producție și utilajele și astăzi producem în continuare aceleași articole frumoase. Avem o gamă de 25 de păpuși, articole de grădină: albă ca zăpada cu cei șapte pitici, animale de grădină: buvnițe, urși koala, iepurași,  rațe. Toată producția este destinată pieții interne, la hipermaketuri, cu păpușile și la cele de bricolaj cu articole de grădină”, declară Octavian Fânaţă. Are o sclipire în ochi în momentul în care prezintă fabrica. Este mândru de faptul că destinul ei nu a fost ca a altora din țara noastră, adică acela de a rămâne o amintire, deoarece producția s-a închis și clădirea s-a demolat. „M-am legat sufletește de fabrică. A fost un moment de cumpănă în 2008 când unul dintre acționari, o societate de investiții private a statului român a încercat să facă o preluare ostilă a acțiunilor și trebuia ca pe tot spațiul fabricii să se facă blocuri. Pe ei îi interesa profitul, valorificarea clădirii, a utilajelor, nu îi interesa activitatea propiu-zisă. Atunci în 2008, când toți acționarii persoane fizice ne-au ajutat și și-au vândut cuponele către cine a făcut 51 la sută, le-am promis tuturor că vom continua activitatea că nu o vom lăsa să se distrugă. M-am apropiat sufletește și am și o răspundere morală față de această fabrică și activitate cu toate că eu sunt la bază cu științe juridice. Din anul 2000 mă ocup de tot ce înseamnă vânzare și acum de tot ce înseamnă producție și administrare. Dacă nu interveneam în 2008 se încheia tradiția păpușilor, dar putem spune că momentul de cumpănă ne-a întărit și făcut să supraviețuim”, mărturisește Octavian. În prezent, fabrica produce 25 de modele de păpuși, dar și figurine decorative pentru grădină – de la Albă ca Zăpada și cei șapte pitici până la bufnite, urși koala și iepurași. Produsele sunt disponibile în marile lanțuri de hipermarketuri, magazine de bricolaj și pot fi cumpărate și direct din fabrică. Având produse de calitate, fabrica a câștigat o multitudine de premii la diferite târguri interne și externe. Arădenii sunt mândri că încă se găsesc păpușile care odinioară se procurau destul de greu, dar care cu timpul au ajuns să fie foarte apreciate. Pe vremuri sloganul fabricii era: „Un izvor de bucurie pentru cei mici / Un prilej de meditație pentru cei mari”, slogan care poate fi valabil și astăzi, dacă există speranță și credință.


Gala Ciobăneștilor Românești

Suport la nivel înalt pentru protejarea ciobăneștilor românești: prima gală de la Senat lansează oficial demersul pentru recunoașterea raselor naționale ca patrimoniu cultural imaterial. Parlamentari, ambasadori și reprezentanți ai Ministerului Culturii și-au unit forțele la inițiativa Vicepreședintelui Senatului, Robert Marius Cazanciuc, și a Asociației HAITA. pentru a proteja un simbol al identității naționale. Senatul României a găzduit miercuri, 29 octombrie, prima ediție a Galei Ciobăneștilor Românești, un eveniment de anvergură care a marcat asumarea la cel mai înalt nivel a unui obiectiv strategic: salvarea și protejarea celor patru rase de câini ciobănești autohtoni (Mioritic, Carpatin, Corb și de Bucovina). Acest demers vine într-un context critic pentru rasele naționale. După secole în care au fost partenerii de neînlocuit ai păstorilor români, ciobăneștii românești sunt astăzi în pericol. Datele populaționale arată un declin îngrijorător din punct de vedere științific.

Desfășurat în Grădinile Senatului, evenimentul a reunit un grup de factori de decizie, incluzând membri ai Birourilor permanente ale Senatului și Camerei Deputaților, președinți de comisii parlamentare, ambasadori și reprezentanți ai misiunilor diplomatice, reprezentanți ai Ministerului Culturii, alături de lideri marcanți din mediul de afaceri și academic.

Momentul central al galei l-a constituit anunțul oficial al începerii demersurilor de includere a celor patru rase de ciobănești românești în Patrimoniul Cultural Imaterial Național, un prim pas esențial pentru pregătirea candidaturii către UNESCO. Inițiativa Asociației HAITA a transformat un semnal de alarmă privind declinul raselor naționale într-un plan de acțiune susținut instituțional. În deschiderea evenimentului, Robert Marius Cazanciuc, Vicepreședintele Senatului, a subliniat datoria statului de a proteja activ aceste simboluri naționale: „Gala Ciobăneștilor Românești nu este doar despre chinologie, doar despre căței, este despre datoria noastră de a proteja un element de identitate și responsabilitatea noastră. Am auzit de multe ori, în spațiul public, discursuri despre patriotism. Adesea, patriotismul este redus la o simplă retorică a comemorării, la gesturi festive sau la declarații de circumstanță. Cred că patriotismul real înseamnă în primul rând responsabilitate activă. Este despre a face, despre a construi și, în cazul nostru, ca parlamentari, despre a legifera pentru a proteja. Adevăratul patriotism înseamnă a identifica acele lucruri care ne fac unici și a le oferi un statut care să le garanteze supraviețuirea și prosperitatea. De aceea, demersul pe care îl susținem astăzi – acela de a declara aceste patru rase naționale ca fiind patrimoniu cultural imaterial al României – nu este un simplu gest de PR cultural. Este un act de politică publică. Este o obligație juridică și morală a statului român.”

Prezent la eveniment, Bogdan Ștefan Trîmbaciu, directorul Unității de Management a Proiectului din cadrul Ministerului Culturii, a validat importanța culturală a raselor, declarând: „Nu există obiceiuri legate de munte și îndeletniciri precum oieritul, păstoritul, și multe alte lucruri care să nu se lege de aceste rase tradițional românești, care merită recunoașterea și protecția necesară la nivel național.”

Avertismentul privind urgența situației a venit direct de la firul ierbii. Toni Avram, crescător de rase românești din zona Muscelului (Ciobănesc Românesc Corb și Țurcană neagră), a evidențiat pericolul real al pierderii acestui patrimoniu viu: „Partea modernă a zilelor noastre ne conduce să uităm lucruri importante, lucruri cu care părinții, bunicii, străbunicii noștri au conviețuit. Aceste rase s-au selectat în sute de ani. Pe lângă faptul că îi promovăm, trebuie să îi și creștem. Din păcate, româneștii sunt minoritari la nivel național, rasele străine au invadat gospodăriile. Și la stâne, rasele naționale au fost înlocuite cu rase străine, noi tot timpul am dat foarte ușor ce era al nostru pe altceva, ce a plăcut ochiului.”

Iar Olivia Pamfi, președintele Asociației HAITA, menționează: „Rădăcinile noastre nu trebuie uitate, ci integrate în viața modernă. Ciobănescul românesc nu mai este doar un câine de stână; el este un câine de familie excepțional și un paznic devotat. Din păcate, publicul larg nu-i cunoaște calitățile, iar ciobanii aleg rase de import. Asociatia HAITA are scopul de a crea o comunitate care să sprijine activ conservarea lor și de a arăta întregii țări de ce acești câini magnifici merită să fie parte din viitorul nostru, nu doar din trecutul nostru.”

Pe lângă discursurile oficiale, invitații au avut ocazia să interacționeze direct cu exemplare ale celor patru rase în cadrul „Stânei Urbane”, un spațiu amenajat special pentru a demonstra caracterul echilibrat și noblețea acestor câini.

Prima ediție a Galei Ciobăneștilor Românești a reușit să creeze o platformă de dialog și acțiune la cel mai înalt nivel, stabilind o nevoie clară pentru protejarea legislativă și promovarea activă a unui tezaur național. Un popor este definit de patrimoniul său. Așa cum ne protejăm tradițiile și portul popular, avem datoria să ne protejăm și patrimoniul viu, iar câinii ciobănești românești sunt o parte integrantă a istoriei noastre. Prin acest eveniment și prin demersul de includere în patrimoniul UNESCO, Senatul României își asumă rolul de protector al acestor simboluri naționale. Organizarea galei în Grădinile Senatului, spațiu care reface simbolic memoria cartierului Uranus, are o încărcătură specială: promovăm în locul a ceea ce s-a pierdut, ceea ce încă avem și refuzăm să pierdem. Asociația HAITA este o organizație non-guvernamentală a cărei misiune este protejarea, conservarea și promovarea raselor de câini ciobănești românești ca parte esențială a patrimoniului cultural național.

A consemnat Olivia Pamfil


NOCA (New Oradea Contemporary Art): galeria expozițională de pe malul Crișului Repede

Un spațiu revoluționar dedicat artei contemporane a fost deschis la Oradea. Este vorba despre NOCA, un laborator cultural dedicat întâlnirilor dintre arta contemporană și modernă, practicilor și evenimentelor multidisciplinare, artiștilor consacrați și emergenți. Astfel Oradea adaugă un nou reper cultural pe harta artistică a Europei. Situat într-o clădire integral vitrată, pe malul Crișului Repede, pe Str. Independenței nr. 20, NOCA își propune să devină un pol de dialog și experiment artistic, deschis atât comunității locale, cât și publicului internațional. Fondat de Primăria Municipiului Oradea, prin Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice din Județul Bihor – Oradea Heritage, NOCA este un laborator cultural dedicat întâlnirilor dintre arta contemporană și modernă, practicilor și evenimentelor multidisciplinare, artiștilor consacrați și emergenți. Proiectul se lansează alături de parteneri si instituții de referință, precum MARe / Muzeul de Artă Recentă (București) și Galeria Suprainfinit (București). Astfel, acesta confirmă direcția sa internațională și angajamentul de a stimula legături între artiști, instituții, galerii, universități de artă și muzee, și contribuie la dezvoltarea unui ecosistem cultural sustenabil pentru arta contemporană din regiunea Bihor și din restul României. Încadrat de bogatul patrimoniu arhitectural al orașului – de la baroc la Secession și neoromânesc – NOCA adaugă un strat contemporan identității Oradiei, transformând-o într-un punct de atracție cultural și turistic cu vizibilitate dincolo de granițele orașului.

În fiecare an, NOCA îţi propune două expoziții majore, minim o expoziție dedicată studenților de la Universitatea de Arte din Oradea și din regiunea de Nord-Vest și artiștilor emergenți dar şi discuții publice, performance-uri, ateliere participative și întâlniri cu scop educațional care vor încuraja colaborările interdisciplinare și transnaționale. Spațiul a fost inaugurat cu expoziția de grup „Un sfinx, bestie și fată; unicorn, himeră și corp mixt”, curatoriată de Suzana și Cristina Vasilescu. Expoziția reunește artiști emblematici ai scenei contemporane românești și europene: Apparatus 22, Vioara Bara, Ștefan Bertalan, Alex Bodea, Ana Botezatu, Michele Bressan, Rudolf Bone, Christian Jankowski, Marta Jakobovits, Ciprian Mureșan, Miron Schmückle, Ion Țuculescu, Ecaterina Vrana. Expoziția conturează imaginarul fantastic și hibrid, punând în dialog ludicul cu monstruosul, arta locală cu discursurile și scenele artistice globale. „NOCA nu este doar un spațiu de expoziții, este un laborator cultural care va stimula dialogul între artiști, comunitate și vizitatori. Pe lângă misiunea de a restaura patrimoniul, Oradea Heritage își propune să creeze contexte vii, iar NOCA este exemplul perfect de punte între trecut și prezent. Spațiul este conceput și drept o completare a experienței de vizitare pentru celorlalte cinci obiective turistice administrate de Oradea Heritage (Casa Darvas-La Roche, Sinagoga Neologă Sion, Muzeul Istoriei Evreilor, Turnul Primăriei Oradea și Muzeul Francmasoneriei) dar și un nou reper pentru studenții și artiștii orădeni emergenți, o sursă de dialog cu artiști consacrați”, precizează Alexandru Chira, directorul executiv Oradea Heritage. Curatoarele Suzana și Cristina Vasilescu consideră NOCA un loc despre dialog și imaginație, despre cum arta poate transforma nu doar spațiile, ci și felul în care trăim și ne raportăm la lume. „Ne dorim ca NOCA să fie un loc deschis – un spațiu unde artiștii pot experimenta, iar publicul poate descoperi forme noi de sensibilitate și gândire. Oradea are o energie aparte – un oraș cu identitate puternică, care merită un centru contemporan capabil să reflecte și să inspire. Mai mult decât atât, ne dorim ca scena locală să aibă o platformă de expunere care sa ofere artiștilor locali vizibilitate.”

NOCA (New Oradea Contemporary Art) este un centru cultural dedicat artei vizuale contemporane, construit ca un loc al dialogului și al experimentului curatorial. Spațiul funcționează nu doar ca loc de expoziție, ci și ca un cadru activ de producție artistică și întâlnire între comunitatea locală și publicul național și internațional. Misiunea sa este să încurajeze creativitatea și colaborarea, să susțină artiști emergenți și consacrați și să deschidă publicul prin artă către lumea actuală. Prin programele curatoriale dezvoltate de Suzana Vasilescu (manager cultural și galeristǎ) și Cristina Vasilescu (curatoare), NOCA aduce împreună perspective diverse și încurajează reflecția asupra felului în care trăim și ne raportăm la prezent. Pe malul Crișului Repede, la Oradea, se vede că lucrurile avansează repede… (G.V.G.)


Panteonul și Umbrele: Destinul Literaturii Române…

Să pășim, cu emoție și reverență, în marea casă a literaturii române, acel edificiu clădit din cuvinte nemuritoare, unde ecoul gândirii și al sensibilității noastre colective își găsește glasul. Aici, ca într-o vastă citadelă a spiritului, stau alături – dar nu la aceeași înălțime – marii creatori și cei ce abia reușesc să-și ridice glasul în tumultul vremurilor. Pe de o parte, ne privesc de la înălțimea veacurilor acei scriitori care au modelat sufletul românesc, transformându-l în pagini de literatură pură, sculptată în esența însăși a geniului. Ei sunt arhitecții unui vis comun, creatori ai esteticii literare, căutători ai absolutului prin cuvinte. Mihai Eminescu, cel ce a ridicat limba română la strălucirea marilor literaturi universale, e acolo, împreună cu Ion Luca Caragiale, părintele satirei supreme, oglinda necruțătoare a unei națiuni ce își caută mereu destinul. Panait Istrati, rebelul cu suflet de vagabond, Liviu Rebreanu, pictorul tragic al destinului rural, și Vasile Voiculescu, poetul tăcerii cosmice, își împart locul pe acest Olimp al literaturii noastre. Camil Petrescu, aristocratul ideilor, Lucian Blaga, sculptorul metafizic al luminii și umbrelor, George Călinescu, enciclopedistul care a fixat în piatră esența literaturii române, se aliniază alături de Marin Preda, cel ce a dat glas dramei țăranului modern, și Nichita Stănescu, alchimistul cuvintelor, făuritorul unui univers liric de o stranie și răvășitoare frumusețe. Apoi, alături de ei, dar poate mai retrași, mai enigmatici, stau Emil Cioran, omul care a mistuit existența într-un torent de luciditate, Eugen Ionesco, demiurgul absurdului, Mircea Eliade, exploratorul mitologiilor pierdute, Marin Sorescu, cu umorul său aspru și ironia mușcătoare, și Nicolae Breban, naratorul labirintic al unui univers în perpetuă frământare.

Lângă acești titani se așază, cu propria lor voce distinctă, scriitori ce au traversat deceniile cu stilul și obsesiile lor literare, dând naștere unor opere ce îmbină realismul, introspecția și o profundă reflecție asupra timpului. Într-un mod rar întâlnit în literatura română, Ștefan Bănulescu reînvie marile dileme existențiale ale omului, subliniind, printr-un realism psihologic subtil, confruntarea constantă a acestuia cu propriile slăbiciuni și iluzii. Scrierile sale rămân o mărturie a unei gândiri complexe, ce refuză simplificarea și caută, cu obstinație, adevărurile ascunse ale condiției umane.

D.R. Popescu, autorul unui univers dens, marcat de simboluri și construcții epice labirintice, rămâne un maestru al parabolei moderne. Ștefan Dimitriu, cu frescele sale ample, surprinde forțele istorice ce modelează destinele individuale. Florin Bănescu, deși mai puțin cunoscut, impresionează prin eleganța frazei și profunzimea observației. Radu Aldulescu, cu proza sa aspră, tăioasă, ne poartă prin tranziția postcomunistă, acolo unde personajele sale tragice se luptă cu o lume ostilă. Lucian Ciuchiță, vizionar în felul său, este autorul unor opere ce se hrănesc din realitatea alienată a timpurilor noastre, îmbinând stilul narativ cinematografic cu o perspectivă adesea întunecată asupra lumii. În romanele sale, imaginea unei societăți alienate este conturată printr-un realism brutal, uneori aproape documentaristic, alteori impregnat de un lirism profund. Aceștia sunt cronicarii contrastelor, ai umbrelor și strălucirilor care au modelat secolul XX și zorii noului mileniu. Acești scriitori, fiecare în felul său, îmbogățesc literatura română contemporană și demonstrează că proza românească nu și-a pierdut forța.

Unii dintre ei sunt cronicari ai tranziției postcomuniste, alții ai marilor frământări istorice, dar toți, fără excepție, au contribuit la edificiul literar, unde valorile autentice trebuie mereu separate de zgomotul efemer al diletanților. Dar, la umbra lor, se mișcă o altă lume. O lume a condeierilor, a scribilor grăbiți să fie recunoscuți, a epigonilor fără fior, a grafomanilor care cred că prolificitatea ține loc de talent. O lume în care adesea artificialul înlocuiește substanța, iar superficialitatea se impune ca o virtute. Aici regăsim nume ce vor fi judecate de posteritate cu o severitate implacabilă: Mircea Cărtărescu, un condeier fără imaginație, înglodat în onirism și în marea sa colecție de premii achiziționate; Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, amfitrionii unor saloane intelectuale unde frazele se pliază pe ideile altora; Horia-Roman Patapievici, oscilând între o erudiție falsă și o deconstrucție națională superficială; Lucian Boia, istoric cu pretenții literare, mereu atent la curentele vremii și la denigrarea poporului român. Și apoi, scriitori de conjunctură, de salon, de burse culturale și premii oferite între amici: Radu Paraschivescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Vancu, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Florina Ilis… Nume care umplu rafturile vremurilor noastre, dar rămâne de văzut câte dintre ele vor supraviețui focului purificator al timpului.

Literatura română, asemenea unei păduri vaste, are stejarii ei seculari, dar și lianele care caută să se cațere pe trunchiurile robuste. Timpul, judecător suprem, va decide cine rămâne piatră de temelie și cine nu va fi decât praf risipit de vânt.


Verdict: paranoia și minciună!

În ultima perioadă, Ursula von der Leyen s-a lansat într-un interminabil turneu de promovare ca șef de stat sau de guvern. Nu e niciuna, nici alta. Uniunea Europeană nu este un stat care să aibă un guvern, ci o alianță de state suverane, o construcție juridică menită a asigura prin comerț și cooperare pacea, bunăstarea și caracterul democratic, pluralist, al Europei, pe baza valorilor și principiilor din tratate (adică: libertate, credință, națiune, familie, pace, bunăstare, echitate). Comisia Europeană are misiunea de a pune în aplicare deciziile luate de cei 27 de reprezentanți ai statelor membre ale UE și de Parlamentul European. Comisia Europeană nu este un guvern federal și, cu atât mai puțin, nu poate fi un supra-stat de natura fostei Uniuni Sovietice. În esență, Ursula v d L este cel mai înalt oficial din birocrația UE – nimic mai mult. Ursula von der Leyen are obsesii de țarină și conduce UE prin aceste obsesii. Se folosește de crize (naturale sau inventate) pentru a poza în salvator, fiind mereu în căutare de dușmani pe care să îi arate cu degetul pentru toate relele Uniunii, inclusiv pentru eșecurile sale. Ca orice lider autoritar auto-mandatat, care se lipește de putere pentru mai multe mandate, indiferent de legitimitatea și acceptabilitatea funcției sale, Ursula v d Leyen devine din ce mai (auto)izolată în cercul său restrâns de putere.

Potrivit unui recent raport al portalului UE Euractiv, accesul la etajul 13 al clădirii Berlaymont din Bruxelles, sediul Comisiei, va fi sever restricționat în viitorul apropat – chiar și pentru comisarii UE și înalții funcționari. Conform ziarului german Berliner Zeitung, Ursula v d Leyen a ajuns să se izoleze ca un monarh într-o fortăreață*. Etajul 13, unde locuiește UvdL și lucrează cei mai apropiați angajați ai săi, este acum accesibil doar cu lifturi speciale, așa-numitele „lifturi mov”. Știm asta din istorie: autocrații se izolează treptat și sunt cuprinși de paranoia, pe măsură ce li se prelungește nefiresc perioada de mandat sau de domnie. UvdL nu pierde nicio ocazie de a se pune în centrul atenției – se numește histrionism și poate avea accente patologice. Uneori, UvdL se pune chiar și în situații ridicole pentru a-și satisface setea de validare și expunere publică. Episodul cu avionul în care mergea către Plovdiv, care ar fi fost supus unei încercări de deturnare din partea rușilor, care ar fi acționat asupra GPS – ului este ceva ce vorbește de la sine… Evident, s-a dovedit a fi o minciună sfruntată, dar presa plătită din fonduri publice a dat extensie globală „știrii”, pe care Comisia Europeană nici acum nu a corectat-o, în ciuda armatelor de „fact checkers” care au împânzit mass media și social media. Autoritățile bulgare au negat atunci, în septembrie 2025, că ar fi fost vorba de o intervenție intenționată asupra sistemului de ghidare prin satelit, iar poziția oficială a bulgarilor a fost ulterior confirmată de experți. Financial Times, ziar cândva foarte credibil, a fost una dintre publicațiile care au preluat minciuna și au promovat-o drept adevăr și probă a ingerinței ruse. Ulterior, după ce s-a confruntat cu declarațiile oficiale ale bulgarilor și cu opinii ale experților în aviație, Financial Times a încercat să drege busuiocul. Experții citați de FT (ex. Agenția Europeană pentru Siguranța Aviației) au reamintit că interferențele GPS sunt frecvente în Balcani, iar asta se întâmplă fără a necesita o conspirație rusă. Datele oficiale bulgare arată o anomalie minoră, iar nu un atac sofisticat. Poziția CE a fost calificată drept alarmistă, fiind bazată pe suspiciuni neconfirmate.

Cu toate acestea, Comisia Europeană nu a retractat aberația cu ingerința rusă. Dar cât de credibilă este poziția Comisiei, care a mai mințit și cu alte ocazii și care vede ingerințe ruse peste tot? CE are acces la date clasificate (prin Agenția UE pentru Securitate Cibernetică), numai că Ursula von der Leyen însăși și CE au folosit incidentul pentru a promova așa-zisa reziliență UE în fața „războiului hibrid”, precum și în scopul promovării scutului (anti)democratic european. A făcut-o cu riscul de a decredibiliza Bulgaria, țară membră a UE și a Schengen… Evident, ca și în cazul acuzațiilor nefondate cu privire la „amicii Moscovei” care ar fi semnat moțiuni de cenzură în alte scopuri decât cele democratice, nici în acest caz CE nu a furnizat probe concrete. Este ridicol, dar „fact checkers” văd asta ca o… eroare procedurală, iar nu ca o minciună. Pe o scară de unu la zece, credibilitatea CE este, chiar și în accepțiunea propriilor fact checkers, undeva în jur de cinci… Evident, în ce mă privește, nu acord nici măcar 2, mai ales că Ursula v d Leyen a fost prinsă cu minciuna chiar oficial, de CJUE (în chestiunea Pfizergate), de comisia JURI a Parlamentului European (în chestiunea greșitei baze legale a programului SAFE, de înarmare) și de Curtea Europeană de Conturi (în chestiunea fondurilor publice de cca. un miliard de euro sifonați prin ong – uri de mediu în vederea mituirii unor euro-parlamentari).


Armata Română este a poporului român, nu a autorităților publice și politicienilor!

Consider că Legea nr. 215/2016 este una dintre cele mai antiromânești acte legislative aprobate de Parlamentul României. Este inadmisibil ca zilele naționale aprobate prin lege să fie celebrate sau comemorate doar de către autoritățile publice locale, județene, centrale sau partidele politice. Prin această lege, asociațiile civice, fundațiile sau organizațiile non-guvernamentale, ca reprezentante ale poporului român, au fost excluse din ceremonialul manifestărilor dedicate zilelor sau simbolurilor naționale. De fapt, prin această lege care exclude prezența poporului român, prin intermediul societății civile, la celebrarea zilelor naționale, România s-a întors la un neo-feudalism, în care doar un grup minuscul și privilegiat de oficiali are dreptul să celebreze evenimente publice naționale, iar poporul român, reprezentat de asociațiile civice, a fost înlăturat. Acest lucru se întâmplă din 2016 încoace, ceea ce a frustrat poporul român. Să nu ne mirăm că românii nu mai participă la evenimentele populare și festivitățile dedicate zilelor naționale, deoarece, conform acestei legi, doar autoritățile locale, armata și reprezentanții serviciilor secrete au dreptul să se bucure public de manifestările naționale, iar poporul român este exclus de la acestea.

Nu știu a câta oară particip cu Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu la evenimente dedicate zilelor naționale, în condițiile în care doar autoritățile și instituțiile locale, centrale sau militare au dreptul să omagieze public o zi națională, iar românii sunt excluși de la ceremonial, inclusiv legatarul testamentar civic și memorial al lui Avram Iancu. Și azi am participat la Ziua Armatei Române, în 25 octombrie, la Cluj-Napoca, când s-a sărbătorit eliberarea ultimei brazde de pământ transilvan de sub ocupația horthystă, și toate instituțiile publice, politicienii și forțele de ordine au fost lăsați de organizatori să depună jerbe de flori și să celebreze acest eveniment istoric, în timp ce Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu și celelalte societăți civice au fost excluse, ca reprezentante ale poporului. Azi, la Cluj-Napoca, au fost prezente doar câteva persoane civile, clujeni, pe lângă autorități, deoarece pur și simplu organizatorii și autoritățile publice locale au confiscat o manifestare publică și o zi națională care ar trebui să fie a tuturor românilor. S-a creat o ruptură între instituțiile statului și marea masă a poporului român, care nu are voie să se bucure de Ziua Armatei Române sau de oricare altă zi națională a românilor. Nu-i înțeleg pe primari, pe președinții consiliilor județene, pe parlamentari sau pe ofițeri cum se pot bucura de o zi națională excluzând din ceremonii asociațiile civice și poporul român, din aceste ceremonii care, de fapt, ar trebui să fie dedicate națiunii. Ziua Armatei Române este a poporului român, nu împotriva poporului român. Ziua Armatei Române nu trebuie confiscată de politruci. Să nu ne mai mirăm că, din cauza acestei legi antiromânești 2015/2016, poporul român nu mai participă la aceste manifestări dedicate zilelor naționale, care pur și simplu au fost confiscate de instituțiile publice, serviciile militarizate și politicieni.

Îndepărtarea poporului român este, de fapt, un act de trădare a intereselor naționale, care trebuie să înceteze imediat. Păi, cum vrea Armata Română să lupte cu adversarul, inamicii sau cu rușii, dacă la principalele momente de celebrare a Zilei Armatei Române, poporul român este alungat din ceremonii? Cum se poate exclude poporul de la o sărbătoare națională și să-i ceri apoi să lupte pentru țară? Schimbarea acestei legi antinaționale 215/2016 este de extremă urgență. Aștept de la parlamentarii români să depună un amendament pentru schimbarea imediată a legii, în sensul ca societățile cultural-patriotice, ca reprezentante ale poporului român, să participe la aceste zile naționale aprobate prin lege. Nu consider că Armata Română, în caz că ne atacă Federația Rusă, va apăra țara cu primari, președinți de CJ sau politruci, ci cu toți românii. Schimbarea acestei legi, cu un amendament care să permită poporului român să-și celebreze eroii și momentele marcante ale istoriei naționale, este vitală pentru siguranța națională. Poporul Român trebuie reintrodus în manifestările naționale, iar confiscarea zilelor naționale de către autoritățile publice și politicieni trebuie să înceteze imediat. Nu politrucii și primarii se vor bate pe Nistru pentru apărarea suveranității naționale, ci românii care sunt umiliți azi pe margine de către o lege antiromânească nr. 215/2016. Generalii armatei române cred că doar cu politicieni și șefi de instituții vor lupta pe linia întâi a frontului? De ce umiliți pe români prin astfel de manifestări care interzic poporului să celebreze istoria armatei române? Nu vă este rușine? De ce puneți garduri între români și Armata Română pe 25 octombrie? Generali mergeți cu politrucii la război sau cu poporul român? Ca român, îi îndemn pe compatrioți cu îndemnul lui Avram Iancu pentru apărarea intereselor naționale: No, hai! Trăiască duhul lui Iancu!


Numărul 749

Descarcă PDF


Casa părintească: pântec matern întru veșnicie…

Drumul meu moldovenesc – când pieziș, când cruciș – m-a dus în repetate rânduri prin municipiul Roman. Grăbit au ba, m-am oprit de fiecare dată în fața casei lui Sergiu Celibidache (1912-1996). Genialul dirijor n-a mai apucat să o revadă pentru ultima dată, așa cum și-a dorit atât de mult. De la un an la altul, această zidire, care ar fi trebuit să fie ținută în brațe de cultura română, se tot ruinează de la o zi la alta, de la o guvernare la alta. Cu vreo șase-șapte ani în urmă, un fost primar al urbei – care, ulterior, jucându-se cu focul, s-a ars politic – îmi spunea: „Consiliul Județean a reușit să găsească finanțare la Compania Națională de Investiții și în acest an (2019 – n.n.) vor porni lucrările de reabilitare a acestei zidiri care este emblematică nu doar pentru Roman, ci și pentru România. Va fi pusă cu siguranță pe harta muzeelor de vizitat din România.” Unele pasaje din acel interviu (publicat, pe atunci, în revista „România pitorească”) au fost postate și pe facebook. Neimportant… Mai convingătoare pot fi câteva imagini realizate atunci, alături de altele făcute pe la miezul lunii august.

Era într-o vineri, imediat după Sântămăria Mare. Plecasem din Tg. Neamț spre Vaslui și, la Roman, la momentul potrivit, am coborât din mașină să văd ce mai este nou la Casa Celibidache. În spatele Casei, unde s-a săpat de zor la fundația ei, trei-patru muncitori tocmai se pregăteau de plecare. Își încheiau, practic, săptămâna de lucru. O fac pe rătăcitul – intrasem în curte! – și îl întreb, într-o doară, pe un bărbat ce părea să fie șeful echipei: Ce se mai întâmplă aici? „Cum ce se întâmplă?, își dă drumul omul. Aici este casa Celibidache, ce sfântu, n-ați auzit de el? Încercăm să o salvăm. Numai că este pentru a treia oară când vom întrerupe lucrările. Și nu se știe pentru câtă vreme. Iar s-au sistat fondurile. Nu se mai poate așa. Aici este lucrare grea de tot: sub casă se găsește un beci mare, care comunică, probabil, cu altele. Tot Romanul este bortelit de pivnițe evreiești, de altădată. Câte gropi s-au săpat în cimitirul lor pesemne tot atâtea se găsesc – unele știute, altele nu – în orașul nostru. Erau negustori mulți la Roman. Iar un negustor fără beci era ca o casă fără acoperiș.”

Era grăbit meșterul. Am vorbit din mers, îndreptându-se poarta șantalie. Da, mă întreb din nou ce s-o mai întâmpla cu Casa Celibidache, cu lipsa de fonduri, totdeauna rase când este vorba de cultură, de identitatea românească de azi. În mod sigur lucrările nu s-au întrerupt la sinagoga din Constanța, finanțate de CNI, cu toate că… Ca să nu mai spun de atâtea și atâtea clădiri grof-ești din Ardeal – despăgubite cu asupra de măsură optanților -, recuperate însă la modul ordinar de tot soiul de rătăciți și reabilitate cu fonduri europene, în cârdășie și cu bani de la buget. Apropo de Vaslui. În drum spre casă am trecut prin Dumești, de care aparține Schinetea în care se alege praful de conacul mareșalului Constantin Prezan; de Solești, unde conacul Rosetti al familiei Elena Cuza a ajuns o ruină… Și nu sunt singurele. Casa Mavru – fostă Centru Militar, legată, în perioada interbelică , de mareșalul Prezan – este și ea lăsată de izbeliște… Dar să nu părăsim Romanul. Sergiu Celibidache a avut, cu soția sa Ioana, un fiu care le duce mai departe numele și prenumele. Am înțeles că tocmai a terminat un film – Cravata galbenă – dânsul fiind regizor, din câte se spune. Secvențe din film s-au turnat și în România. Oare să fi ajuns SIC și la Roman, la casa tatălui, bunicilor săi?

Să încheiem, totuși, cu o replică tipică genialului dirijor și muzician român (care nu știu să-și fi revendicat vreodată rădăcini grecești): „Lui Claude Delvincourt, care-l întreba ce părere are despre „După-amiaza unui faun”, pe care acesta venise să-l dirijeze la Berlin, Celibidache îi răspunse zâmbind ușor: „Dumneata nu poți înțelege… Aici o facem să sune mai extatic. Nici o libertate pentru muzicanți. Dirijorul este totul. El dirijează, dar mai ales modelează, plămădește, cioplește”. În iunie ce va să vină, când se vor prăznui 30 de ani de la urcarea în eter, în etern, ca o muzică divină, a lui Sergiu Celibidache casa părintească de la Roman – un fel de pântec matern întru veșnicie – oare cum va mai arăta?


Când măscăriciul curții a luat locul regelui…

Istoria și literatura ne oferă numeroase momente în care ordinea firească a lucrurilor se răstoarnă, iar locul demnității este ocupat de parodie. Expresia „când măscăriciul curții a luat locul regelui” este una simbolică, ilustrând nu doar o schimbare de conducere, ci o inversare a valorilor, o pervertire a autorității și un semn al decadenței unui sistem. Înțelesul direct al expresiei ne conduce la curțile medievale, unde regele era simbolul puterii, al dreptății și al ordinii, iar măscăriciul sau bufonul era figura care, prin glumă și satiră, îi amintea monarhul de propriile limite. Însă, atunci când bufonul ajunge să stea pe tron, nu este doar un simplu schimb de persoane. Este un cutremur al sensurilor: carnavalul învinge seriozitatea, aparența triumfă asupra esenței, iar superficialitatea devine lege. Această metaforă se regăsește frecvent în societatea contemporană. În politică, de exemplu, asistăm adesea la urcarea în posturi cheie a unor personaje care nu posedă nici competența, nici caracterul unui adevărat lider, ci doar arta spectacolului, a minciunii și a manipulării. Ei sunt măscăricii curții moderni: vorbesc mult, promit lucruri grandioase, dar acțiunile lor sunt goale, iar deciziile, haotice. În astfel de momente, instituțiile se năruie, iar încrederea publică se sfâșie.

Dar cum ajunge măscăriciul să ia locul regelui? De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă nu dintr-o conspirație, ci dintr-o lăcomie colectivă pentru divertisment și ușurință. Societatea, obosită de complexitate, alege adesea simplificarea și amuzamentul în dauna adevărului. Regele – figura responsabilă, care cere răbdare și înțelegere – devine incomod. Măscăriciul, pe de altă parte, oferă spectacol și iluzia schimbării imediate. El nu conduce, el mimează.

În cultura modernă sau chiar în viața personală, acest fenomen se poate repeta. Atunci când o persoană lipsită de substanță, dar pricepută în a juca roluri, obține o poziție de autoritate, echilibrul se pierde. Valori precum meritocrația, experiența și integritatea sunt înlocuite de loialități oarbe și de cultul personalității. E ca și cum, într-o piesă de teatru, actorul secundar, care interpreta comicul, ar fi preluat rolul tragic principal – nu doar că nu este pregătit, dar schimbă întreaga dinamică a spectacolului. Ca o concluzie, expresia „când măscăriciul curții a luat locul regelui” este mai mult decât o imagine colorată. Ea reprezintă un avertisment despre vulnerabilitatea ordinii și despre ușurința cu care putem prefera iluzia în dauna realității. A nu deosebi între adevăratul conducător și simulacrul său este una dintre cele mai grave greșeli pe care o societate sau o comunitate și le poate permite. Iar remediul nu este doar să-l înlăturăm pe măscărici, ci să recunoaștem și să cultivăm, colectiv, valorile care îi fac pe adevărații regi să merite tronul.

Când politicile sunt făcute împotriva cetățenilor, democrația se transformă într-o umbră a ceea ce ar trebui să fie. Într-un sistem sănătos, guvernanții iau decizii în interesul public, ascultând nevoile și așteptările celor pe care îi reprezintă. Dar atunci când aceste politici îi penalizează pe cetățeni, îi împiedică să-și exercite drepturile fundamentale sau îi împovărează cu obligații injuste, încrederea în instituții se erodează rapid. Aceste politici pot lua multe forme: tăieri drastice în bugetele educației sau sănătății, creșteri excesive ale taxelor, legi care restricționează libertatea de exprimare sau de adunare, sau reforme care favorizează elitele în detrimentul majorității. Când cetățenii văd că eforturile lor sunt desconsiderate, iar beneficiile politicii merg doar unui mic grup privilegiat, apare frustrarea, apoi apatia, iar în cele din urmă protestul. Un exemplu clar este atunci când guvernele impun măsuri economice care afectează grav clasele mijlocii și cele defavorizate, fără a oferi compensații reale sau soluții durabile. În loc să reducă inegalitățile, astfel de politici le amplifică, transformând societatea într-un spațiu de diviziune și resentiment.

Cetățenii nu sunt doar contribuabili sau votanți – sunt membri activi ai comunității, cu dreptul de a fi ascultați și respectați. Mai mult, atunci când politica se desprinde de realitatea oamenilor simplii, se creează un decalaj periculos între conducere și condus. Acest decalaj poate duce la instabilitate socială, la scăderea participării electorale sau, în cazuri extreme, la mișcări de revoltă. Democrația nu poate supraviețui fără încredere, iar încrederea se construiește prin transparență, responsabilitate și justiție socială. Prin urmare, este normal ca politicienii să-și amintească că puterea le este încredințată de cetățeni, nu acordată în mod absolut. Politicile trebuie să-i servească pe oameni, nu să-i controleze sau să-i marginalizeze. Doar atunci când guvernarea este centrată pe demnitatea umană și pe binele comun, societatea poate avansa într-un mod echitabil și durabil. În caz contrar, riscul este ca instituțiile să devină simple mecanisme de opresiune, iar cetățenii – victime ale unui sistem care-i exclude. Când cetățenii simt că guvernul nu îi reprezintă, protestul electoral este adesea ultima redută a democrației. Dar ce rămâne atunci când și votul — instrumentul fundamental al suveranității poporului – este compromis? Când alegerile sunt manipulate, supravegherea este superficială, sau opoziția este marginalizată prin mijloace instituționale, încrederea în sistem se erodează profund. În astfel de momente, întrebarea nu mai este doar despre o schimbare de guvern, ci despre supraviețuirea democrației însăși.

Dar poate o să apară soarele și pe strada noastră. Să fie pace!


Înaintașii credeau că „ziua de 27 octombrie o vor învăța copiii și nepoții noștri în școală”…

Dacă ne văd din ceruri, plâng cu lacrimi amare înaintași noștri. Nu este pentru timpurile de astăzi credința lor și nici această frază nu se încadrează în atmosfera de acum. E din gazeta „Glasul Bucovinei” nr. 3, 1918. De ce a fost atât de importantă această zi pentru românii din Bucovina? Pentru că la 27 octombrie a luat ființă Constituanta românească a Bucovinei, având drept îndemn: „La fapte mari cuvinte puține”. Mari au fost faptele, frumoase străbat din acele timpuri și cuvintele. Iată un crâmpei din cuvântarea lui Iancu Flondor: „O iobăgie națională de aproape un secol și jumătate pe cât de dureroasă pe atât de rușinoasă e pe sfârșite. Poporul român din Bucovina e pe cale a sparge și a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul”. Cum vor auzi elevii în școli despre evenimentul de la 27 octombrie 1918, „Glasul Bucovinei” scrie: „Glasul profesorilor lor de istorie se va înduioșa, istorisindu-le că de ziua Sfintei Paraschiva a anului 1918, în al cincilea an al războiului mondial, când românii din Bucovina, câți au mai rămas în acest colț de țară după secerișul morții și prigonirea foștilor stăpânitori, și-au trimis reprezentanții lor în Palatul național din Cernăuți, ca să împlinească cerința vremii”.

Istoria rămâne aşa cum a fost, indiferent dacă o cunoaştem, o recunoaştem în veritabila-i desfăşurare, ori nici nu ne pasă de evenimentele din trecut, împăcându-ne cu ce scriu şi cum o tratează străinii. Până la 28 noiembrie când Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate Unirea Bucovinei, au avut loc o serie de evenimente politice care au culminat cu istorica votare. 27 octombrie este ziua când din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu la Cernăuți s-a desfăşurat Marea Adunare Naţională Română sau, cum a mai rămas înscrisă în istorie, Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei. Ţinută sub preşedinţia lui Iancu Flondor, Adunarea a hotărât unirea cu România şi a ales un Consiliu Naţional pentru rezolvarea problemelor de organizare.

Câteva zile mai înainte, la 22 octombrie 1918, la Cernăuţi, a apărut primul număr al ziarului „Glasul Bucovinei”, unde Sextil Pușcariu publică editorialul intitulat „Ce vrem”. „Vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești”, se anunţa cea dintâi şi cea mai arzătoare dorinţă dintre priorităţile actului Unirii. S-ar cere de evidenţiat în acest context că la acel moment Bucovina aparţinea Imperiului Habsburgic, care a răpit-o din trupul Moldovei în 1775. Edificator este şi faptul că, după Adunarea Constituantei Bucovinei de la 27 octombrie 1918, membrii Consiliului Național Român erau urmăriți de jandarmeria austriecilor, ca „trădători de ţară”, şi se încerca arestarea lor.

Un articol de Maria Toacă