Inexistenta toleranţă
Uneori infernul pare să se fi mutat chiar aici, alături de noi. Fiecare nouă zi ajunge să vină cu o nouă porţie de stres, tristeţi şi dezamăgiri, astfel încât cotidianul se aşează de unul singur în faţa câte unui pluton de execuţie. Şi de parcă n-ar fi deajuns că deja ni se ia zilnic birul de suferinţă, ne mai amplificăm şi noi această povară. Mai mereu intoleranţi, mai mereu neiertători, nu ştim cum să ne facem, unii altora, mai multe „zile fripte”, nu ştim cum să ne chinuim mai lesne semenii. Facem, din greşelile acestora, propriile noastre victorii, aproape că ne convine faptul că ceilalţi greşesc. Ce înţelegere, ce îngăduinţă?! Fiecare n-are decât să se înţeleagă singur pe sine, ni s-ar cere prea mult dacă l-am înţelege şi noi! De câte ori nu aţi trăit sentimentul că cei din jur parcă v-ar fi pândit de nu ştiu câtă vreme greşeala, ar fi aşteptat cu răbdare ca ea să se producă, iar când acest lucru s-a întâmplat, a fost clipa de imens triumf, în care era dată şi motivaţia unui gest potrivnic, îndelung aşteptat?!
…E trist când nu mai putem găsi, în noi, puterea de a ierta. Când nu mai ştim să trecem cu vederea. E trist că, într-o angoasă cotidiană, într-un război perpetuu chiar şi cu morile de vânt, într-un stres general care a umplut lumea de boli şi tristeţe, ne şicanăm unii pe alţii cu o indiferenţă strigătoare la cer, e trist că nu ştim decât să ne facem rău, e trist că aproape am ajuns să uităm cât este de frumos un zâmbet curat de copil sau un sărut pornit de-a dreptul din inimă.
* * *
Suflet gri
Oare de ce, oare de când
oare de ce îmi eşti dragă oricând
oare de ce te mai pot iubi
oare de ce îmi e sufletul gri?
De ce chiar şi azi te mai port în mine
de ce te iubesc, chiar şi când nu-mi convine
de ce te agăţi de sufletul meu
de ce nu te uit, de ce nu-s ateu?
Mi-e soarta duşmană, de neînţeles
mi-e chiar iubirea uneori un eres
oare de ce te mai pot iubi
oare de ce îmi e sufletul gri?
Oare de ce, oare de când,
oare de ce îmi eşti dragă oricând?
