„…Un şef de stat responsabil nu face declaraţii care să pună la îndoială suveranitatea unei alte ţări în nicio circumstanţă… linia roşie a fost în cele din urmă depăşită…Guvernul român pur şi simplu nu poate ignora declaraţia premierului ungar“. Acest text reprezintă un extras dintr-un material al presei de opoziţie din Ungaria, respectiv Nepszava, preluat de site-ul www.rfi.ro/24 iulie 2023. Acesta se referă la declaraţia făcută de Viktor Orbán, la Tuşnad Băi, în ziua de 22 iulie 2023, potrivit căreia, între altele, acesta spunea că „Ni s-a transmis să nu vorbim nici despre unităţi teritoriale româneşti inexistente, aici putem vorbi despre Transilvania şi ţinutul secuiesc, dar nu am susţinut niciodată că acestea ar fi unităţi teritoriale româneşti“. Această declaraţie a constituit un atac deschis la adresa caracterului suveran al statului român, întrucât premierul Ungariei a contestat cu subiect şi predicat, în mod public, aflându-se pe teritoriul României, caracterul românesc al Transilvaniei şi apartenenţa acesteia la România! Trebuie să se conştientizeze că afrontul adus României, de premierul Ungariei şi, pe cale de consecinţă, de Ungaria, a fost imens, iar umilinţa şi batjocura deopotrivă, atingând cele mai mari cote din ultimii ani! Bineînţeles, aceasta nu a fost nici prima nici ultima declaraţie de acest fel a respectivului!
Prezenţele premierului Viktor Orbán în România, în zonele cu populaţie majoritar maghiară şi secuiască, sunt însoţite aproape invariabil de declaraţii cu tentă identitară, simbolică sau chiar revizionistă rostite pe teritoriul unui stat suveran, membru al Uniunii Europene. Această situaţie ridică întrebări fundamentale privind limitele libertăţii de exprimare diplomatică, respectarea principiului suveranităţii statului român şi tăcerea constantă a instituţiilor statului român faţă de unele afirmaţii care pot fi interpretate ca ingerinţe. Declaraţiile repetate ale premierului ungar pe teritoriul României au depăşit graniţa simbolică a nostalgiilor istorice. Aceasta pentru că, atunci când un lider european afirmă, chiar indirect, că „Transilvania nu a fost niciodată românească“ sau că „nu va fi lăsată singură la nevoie“, mesajul nu mai e doar pentru proprii alegători! Este evident că este un mesaj politic direcţionat către România, spus chiar pe teritoriul ei! În orice alt stat european, o astfel de retorică ar fi întâmpinată cu reacţii concrete. În schimb, în România, asistăm la un non combat constant, la o tăcere devenită îngrijorătoare. Ne întrebăm cât timp poate o ţară să mai ignore afirmaţii ce pun la îndoială indirect suveranitatea sa? Pentru că un stat care se respectă răspunde clar, ferm şi responsabil! De ce ? Pentru că tăcerea nu este în niciun caz diplomaţie, ci acceptare tacită! Asistăm, de ani buni la un fenomen îngrijorător: pe teritoriul României, în mod repetat, deci nu întâmplător sau accidental, prim-ministrul Ungariei, Viktor Orbán, susţine discursuri publice care pun sub semnul întrebării suveranitatea şi unitatea statului român, în ceea ce priveşte Transilvania.
Concret, să ne referim numai la anul 2025, când doar în luna iulie Viktor Orbán face două declaraţii mai mult decât controversate. Bineînţeles încurajat şi de lipsa de reacţie a autorităţilor statului român faţă de declaraţia din 22 iulie 2023. Astfel, în ziua de 4 iulie 2025, la Tg. Mureş, aflat la o înmormântare, Viktor Orbán declara că: „Nu vom mai lăsa Transilvania singură la nevoie“. Este o afirmaţie ambiguu formulată şi de această dată, dar cu o puternică încărcătură simbolică şi politică, ce poate avea următoarele interpretări: ca mesaj politic revizionist mascat, întrucât este utilizat termenul „Transilvania“, fără a se face nicio referire la statul român. Este sugerată o separare simbolică între Transilvania şi România! Dar, lasă de înţeles că Ungaria ar avea o responsabilitate faţă de Transilvania, ceea ce bineînţeles, poate fi perceput ca un amestec în problemele interne ale României! Desigur, acest mesaj poate fi interpretat în mod voalat şi ca o referire la sprijinul politic, economic sau identitar pe care Ungaria îl oferă minorităţii maghiare din afara graniţelor. Totuşi, datorită formulării vagi, afirmaţia lasă loc de interpretări, chiar secesioniste. Prin urmare, declaraţia are tentă revizionistă. Este adevărat, nu explicită, dar periculoasă prin insinuare şi recidivă. Nu este posibil ca în contextul geopolitic actual să fie ignorată o astfel de retorică!
Iată că, Viktor Orbán recidivează în data de 26 iulie 2025, tot la Băile Tuşnad, în discursul său, prin care continuă o linie retorică deja consacrată în care se relativizează statutul constituţional al Transilvaniei în cadrul statului român şi se evită recunoaşterea clară a apartenenţei acesteia la statul român. Se promovează ideea unei legături speciale între Ungaria şi teritoriile istorice din afara graniţelor sale actuale, aceasta arogându-şi dreptul de a se implica efectiv în problemele minorităţilor maghiare de pe teritoriul altor ţări, ceea ce reprezintă amestecul în problemele interne ale statelor respective. Este cunoscut că politica legată de minorităţile trăitoare într-o ţară este apanajul statului respectiv şi în niciun caz al altui stat! Se pare că premierul Ungariei are o altă viziune şi concepţie faţă de această problemă, preferând să genereze tensiuni în România şi nu numai! Concret, în intervenţia publică de la Tuşnad Băi, din 26 iulie 2025, respectivul aduce în discuţie, în mod voalat, în treacăt, dar suficient pentru a puncta ceea ce şi-a dorit şi de această dată, subiectul problemei pierderilor teritoriale suferite de Ungaria în urma Tratatului de la Trianon. Deci contestareaTrianonului! Spunea acesta: „am pierdut teritorii, ni s-au luat lucruri“, de aceea o treime din maghiari au rămas în afara graniţelor. Oricine poate observa uşor că este adusă în prim plan „nedreptatea“ care s-ar fi făcut atunci Ungariei, aceasta fiind de fapt leit-motivul propagandei destinate anulării/revizuirii Tratatului de la Trianon.
Această retorică are vechime în timp şi nu este o invenţie a premierului ungar, apărând imediat după semnarea Tratatului de la Trianon de către Ungaria (1920), având continuitate în timp până în zilele noastre! Nu încercăm în niciun caz să completăm cunoştinţele premierului ungar în această problemă dar, din perspectiva adevărului istoric privind această aşa-zisă nedreptate, acesta este cu totul altul, fie că place sau nu Budapestei de ieri şi de azi: «Monarhia austro-ungară sau „Ungaria a pierdut“ 190.263km.p. (67,27 la sută) din suprafaţa totală de 282.870 km.p. (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 locuitori, sau 58 la sută din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, 8.130.287 – 76 la sută erau însă neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24 la sută sau 2.535.000 erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective […]. Examinând proporţia unguri – neunguri în detaliu, pe ţări beneficiare, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Jugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 unguri (30 la sută), iar în cazul Cehoslovaciei, din 3.567.575 de locuitri reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20 la sută) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25 la sută) […]. in aceasta a constat „marea nedreptate“ făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate».
1. Am făcut apel la această statistică, de altfel accesibilă pentru oricine este interesat, pentru a combate falsul şi a evidenţia adevărul că, prin Tratatul de Pace de la Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriul său, ci exact teritoriile pe care le-a cotropit, secole de-a rândul, de la alte popoare. Iată de ce, aceia care folosesc tribuna publică de la Tuşnad Băi-România, ar trebui să nu mai aibă fracturi de judecată voite şi să accepte realitatea, anume că Tratatul de la Trianon nu a reprezentat o nedreptate făcută Ungariei ci, o mare dreptate în numele lumii civilizate! Din judecata acestora nu ar trebui să lipsească esenţialul, anume că „Târâtă în vâloarea primului război mondial, Ungaria a fost înfrântă, după ce ajunsese într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa şi din restul lumii. Fiecare dintre acestea s-a folosit de poziţia lui de partener la victorie (cum cu siguranţă ar fi procedat şi Ungaria dacă s-ar fi aflat în tabăra victorioasă-n.n.) pentru a formula pretenţii specifice faţă de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost inventarul complet şi detaliat al tuturor acestora […] Contestarea Tratatului de la Trianon, în substanţa sa, implică, deci, şi contestarea celui de la Paris din 1947 şi, prin aceasta, a ordinii politice şi de drept instaurate după al doilea război mondial. Ceea ce înseamnă introducerea unui principiu de instabilitate în ordinea mondială (s.n.)“.
2. Cine dă dreptul Ungariei să facă acest lucru?! Aceleşi declaraţii nefireşti, insinuante şi cu aluzii ce pot fi considerate gesturi simbolice revizioniste, le-a făcut Viktor Orbá, în data de 23 iulie 2025, aflat în capitala României: „Am ajuns la Bucureşti pe pământ românesc. Noaptea mergem în Transilvania“. Afirmaţia este gravă din mai multe puncte de vedere şi nu poate trece neobservată şi fără să fie analizată. Iată motivele: Din punct de vedere diplomatic poate fi văzută ca o exprimare simbolică prin care separă capitala statului român de regiunea Transilvania, dar fără a nega apartenenţa acesteia la România. În privinţa contextului şi antecedentelor, având în vedere că Viktor Orbán a făcut în repetate rânduri afirmaţii privind „unitatea spirituală a naţiunii maghiare“ din Bazinul Carpatic, iar hărţile „Ungariei Mari“ sunt adesea promovate la evenimentele la care participă, una fiind expusă chiar în cabinetul său de premier al Ungariei, declaraţia este suspectată de tentă politică şi poate, pe bună dreptate, să fie recepţionată ca un act de comunicare simbolică revizionistă. De asemenea, prin contrastul „Bucureşti – pământ românesc“ vis-á-vis „Transilvania“, fără a o numi românească, se poate sugera subtil o diferenţiere teritorială sau identitară, iar percepţia poate duce la o aluzie cu cracter revizionist. Trebuie să se reţină că asemenea formulări pot fi interpretate ca gestri simbolice de contestare a integrităţii teritoriale, mai ales în contextul altor declaraţii similare ale lui Viktor Orbán. Nu în ultimul rând, deşi declaraţia nu este explicit antiromânească din punctul de vedere al construcţiei şi alegerii cuvintelor, declaraţia poate fi interpretată ca o diferenţiere voită, care lasă loc interpretărilor revizioniste. Este cunoscut faptul că, în plan politic şi diplomatic, asemenea declaraţii sunt sensibile şi pot afecta relaţiile diplomatice. În cazul de faţă cu atât mai mult cu cât acestea sunt repetate în timp şi corelate cu alte acţiuni simbolice.
La o privire atentă observăm că şi comportamentul lui Viktor Orbán este un caz aproape singular în Europa în ceea ce priveşte declaraţiile cu tentă revizionistă rostite pe teritoriul altui stat suveran, în mod repetat. Nu există precedent recent comparabil în Europa. Din contră, oficialii europeni evită în general asemenea gesturi, nu fac afirmaţii sensibile, ambigue pentru a nu lăsa loc de interpretări tendenţioase legate de suveranitatea, mai ales pe teritoriul acelui stat. Niciun lider european nu face referiri la regiuni istorice aparţinând altor ţări într-o manieră ambiguă sau insinuant revendicativă. Aşadar, în acest context, comportamentul repetitiv al premierului ungar, prin afirmaţii identitare legate de Transilvania, reprezintă o excepţie, dar şi o încălcare tacită a uzanţelor diplomatice europene. În cadrul Uniunii Europene, singura ţară al cărei lider face astfel de afirmaţii este Ungaria. Prin urmare, se poate considera că Viktor Orbán este în prezent un caz unic în Europa, deoarece face frecvent declaraţii cu substrat revizionist, le rosteşte pe teritoriul altui stat, o face aflându-se în funcţie oficială, chiar dacă se află într-o vizită privată!
Este normal şi firesc să ne întrebăm: de ce această lipsă de atitudine fermă a autorităţilor statului român faţă de declaraţiile repetate ale lui Viktor Orbán? Aducem în atenţie câteva posibile răspunsuri. Poate fi vorba despre evitarea unei escaladări diplomatice între România şi Ungaria. Poate se ia în calcul că un răspuns oficial dur ar oferi Ungariei un pretext, poate, urmărit şi aşteptat de aceasta, de victimizare diplomatică. Trebuie avut în vedere şi realitatea fragmentării adesea a clasei politice româneşti, a lipsei de coerenţă în abordarea intereselor naţionale majore. Nu trebuie exclusă şi varianta că, de multe ori, interesele electorale locale sau colaborările politice de conjunctură generează o neimplicare şi tăcere convenabilă. Nu în ultimul rând, instituţiile statului agrează o diplomaţie pasivă în locul unor reacţii ferme şi bine argumentate. Există posibilitatea ca autorităţile române să considere că declaraţiile lui Orbán sunt doar simbolice şi nu produc efecte concrete, nefiind necesare reacţii dure. Refuzăm să credem că poate fi vorba despre o reticenţă în apărarea demnităţii naţionale!
Bineînţeles, în situaţia în care autorităţile statului român ar prefera un răspuns la unele declaraţii considerate antiromâneşti, chiar dacă acestea vin din partea unui prim-ministru aflat în vizită neoficială în ţara noastră, au la dispoziţie o serie de instrumente diplomatice: Convocarea ambasadorului Ungariei la Ministerul Afacerilor Externe pentru explicaţii; transmiterea unei note de protest oficiale; solicitarea de a nu se mai face declaraţii de acest gen pe teritoriul României; informarea oficială a UE şi NATO privind afirmaţiile politicianului ungar în cazul în care promovează revizionismul şi afectează stabilitatea regională, prin încălcări repetate ale uzanţelor diplomatice şi a principiului neamestecului în treburile interne; adoptarea unor poziţii publice oficiale de către Preşedinţie, premier, parlament, Ministerul Afacerilor Externe, care pot adopta declaraţii ferme prin care să condamne astfel de afirmaţii ca fiind inacceptabile şi interferând cu suveranitatea României; limitarea protocolară care presupune refuzul cooperării la vizite viitoare în lipsa unei agende oficiale, transparente sau neparticiparea autorităţilor române locale sau centrale la evenimente unde s-au făcut/se fac afirmaţii provocatoare; declararea ca persona non grata dacă declaraţiile repetate aduc atingere gravă intereselor naţionale, chiar dacă această măsură face parte dintre cele extreme.
Este de la sine înţeles că răspunsul autorităţilor române trebuie să existe în asemenea situaţii, dar trebuie să fie echilibrat şi ferm din el să rezulte că România nu tolerează pe teritoriul ei discursuri care pun sub semnul întrebării suveranitatea, unitatea şi caracterul naţional al statului. Acţionându-se altfel, nu se va ajunge decât la încurajarea recidivei! Tăcerea în continuare a autorităţilor va fi interpretată ca lipsă de fermitate, de viziune strategică, dar şi de curaj politic. Pasivitatea poate fi contraproductivă pe termen lung, întrucât lasă loc pentru emiterea de mesaje revizioniste care vor fi induse în percepţia unor membri ai comunităţii maghiare din ţara noastră dar şi din exterior. România dispune atât de cadrul legal cât şi diplomatic de a reacţiona fără a escalada inutil o tensionare a relaţiilor româno – ungare, însă pentru aceasta este nevoie de voinţă şi asumare! România trebuie să apere ferm dar responsabil valorile sale fundamentale şi să nu tolereze pe propriul teritoriu discursuri care contravin ordinii constituţionale! Declaraţiile repetate ale premierului ungar privind Transilvania nu mai pot fi trecute în registrul retoricii vagi sau al interpretărilor culturale. Ele exprimă o viziune politică coerentă, identitară şi insinuant revizionistă care ignoră realităţile geopolitice actuale. România, ca stat suveran, are nu doar dreptul, ci şi responsabilitatea de a reacţiona pentru apărarea caracterului său naţional şi a integrităţii sale teritoriale în mod ferm, dar diplomatic.
