Scopul prioritar al literaturii, ca de altfel al tuturor producţiilor artistice, nu este de-a desfăta, ci de-a instrui şi de-a corecta, iar prin aceasta de-a transforma, adică de a-i face pe oameni mai buni, mai drepţi şi mai sensibili, într-un cuvânt mai umani. De aici rolul de demiurg pe care şi-l asumă artistul în vastul, complexul şi dificilul proces de replămădire moral-spirituală a omului, proces care – în cazul celor înzestraţi din plin cu har divin – rulează cu succes pe căile dăruirii şi responsabilităţii spre epifanie, ba chiar spre cosmofanie. Exemplul cel mai concludent în acest sens ni-l oferă inegalabilul Balzac cu a sa Comedie umană, despre care Al. Paleologu afirma în Prefaţa la ediţia din 1971 a romanului Femeia de treizeci de ani: „De aceea Societatea este pentru Balzac cum e natura pentru Sadoveanu, e epifanie a misterului cosmic sau, cum am îndrăznit să o numesc, o cosmofanie…” Cum spuneam, asemenea scopuri demiurgice sunt rezervate de favoarea divină doar acelor supergenii, care – conştiente de misiunea atotumană ce le revine – se dedică cu trup şi suflet ridicării templului de neclintit al adevăratei valori, în interiorul sistemului tridimensional: concepţie concentrică şi totalizatoare despre lume – tehnici artistice întru redarea ideilor şi năzuinţelor – entelehia aristotelică, potrivit căreia perfecţiunea este scopul lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor. Cum despre tehnicile artistice şi despre aspiraţia perpetuă a artistului către perfecţiune m-am pronunţat pe larg în câteva dintre cărţile mele (Symphonia cuvintelor, Morfologia culturii, Literatura perennis), prezentul demers – după cum deja am anunţat în titlu – vizează dacă nu o concepţie totalizatoare despre întreaga lume (aşa ceva, cu excepţia Creatorului Însuşi, rămâne pentru oricine la stadiul de intenţie în veci irealizabilă!), măcar o privire concentrică asupra lumii burgheze.
Iată de ce, pentru această întreprindere deloc comodă, m-am oprit la trei romane de referinţă din literatura universală: Casa Buddenbrook a lui Thomas Mann, Familia Thibault – romanul fluviu din creaţia lui Roger Martin du Gard şi cele două trilogii (Forsyte Saga şi Comedia modernă) ale lui John Galsworthy, care – evident – ne introduc nu numai în clanul Forsyte, ci în întreaga burghezie engleză a veacului trecut.
De ce tocmai aceste trei romane, când se ştie prea bine că literatura întregului secol al XIX-lea, precum şi literatura corespunzătoare primei jumătăţi a veacului următor, nu duce lipsă de adevărate capodopere axate pe problematica burgheză, de-ar fi să ne oprim doar la câteva nume de rezonanţă, precum: Balzac, Stendhal, Flaubert, Zola, Maupassant din literatura franceză, respectiv Gogol, Goncearov, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski, Cehov din literatura rusă.
Din următoarele motive:
1) Toate cele trei romane reflectă cu mijloace specifice procesele tipice (de dezvoltare, respectiv de declin) din cele mai reprezentative burghezii ale Apusului: germană, engleză, franceză. Revelatoriu în acest sens este faptul că deşi acţiunea romanului Casa Buddenbrook, având ca subtitlu Declinul unei familii, se petrece într-un colţ îndepărtat al Germaniei – portul hanseatic Lübeck, oraşul natal al lui Thomas Mann – totuşi, întâmplările înfăţişate se dovedesc într-atât de tipice pentru burghezia de pretutindeni, de pildă pe direcţia dezburghezirii unor intelectuali, încât autorul înregistrează cu satisfacţie spusele unor tineri ieşiţi din marea burghezie franceză, cum că la ei lucrurile s-au petrecut la fel. În sprijinul acestei afirmaţii vine Jacques Thibault, personajul central al romanului lui Roger Martin du Gard, cel care îşi arată revolta făţişă împotriva atmosferei sufocante de-acasă şi de la şcoală prin fuga adolescentină în compania bunului său prieten Daniel de Fontanin. Iar John Galsworthy la rândul lui îşi condimentează acţiunea imensului său roman prin punerea în conflict de gândire şi acţiune a personajelor aparţinând unor generaţii diferite, atâta timp cât burghezul get-beget Soames Forsyte judecă întreaga viaţă, până şi pe prima sa soţie, frumoasa Irene, „ca pe o proprietate a lui” (de unde şi numele Proprietarul al primului volum din trilogia Forsyte Saga), pe când fiica sa Fleur gândeşte în prima instanţă că „Banii, împreună cu tot ce-ţi procură ei, nu dau fericire”, pentru ca puţin mai departe, adică după ce ia hotărârea să-şi apere cu orice preţ dragostea pentru verişorul Jon (o dragoste neîngăduită de canoanele moralei burgheze şi mai ales ale celei forsyteiene, întrucât Jon este fiul din a doua căsătorie al lui Irene), ea să-şi judece părintele şi generaţia acestuia în termeni ce anunţă nesupunerea făţişă: „Jon avusese dreptate. Bătrânii aceştia nu ne lasă să trăim! Ei au greşit, au săvârşit crime, iar noi, copiii lor, trebuie să le ispăşim!”
2) Al doilea motiv, deloc neglijabil, constă în aceea că toţi cei trei scriitori despre care se face vorbire în eseul de faţă sunt laureaţi ai Premiului Nobel: În anul 1929 el este acordat lui Thomas Mann, în 1932 lui John Galsworthy, iar în 1937 este rândul lui Roger Martin du Gard să intre în posesia acestui mult râvnit trofeu literar.
De precizat că romanele fluviu la care se face referire s-au dovedit atât de semnificative în creaţiile scriitorilor în cauză şi în contextul literaturii universale, iar mesajele artistice transmise prin ele atât de însemnate pentru omenire, încât ele au contribuit în mod decisiv la acordarea Premiului Nobel. Astfel, dacă în cazul lui Thomas Mann s-a făcut menţiunea: „În special pentru Casa Buddenbrook”, cu toate că până la acea dată îi mai apăruseră câteva culegeri de eseuri şi nuvele, precum şi voluminosul roman Muntele vrăjit, nu este greu de dedus ponderea valorică a romanului Familia Thibault, respectiv a istoriei despre clanul Forsyte în ansamblul operelor celorlalţi doi prozatori, având în vedere faptul că lui R.M. du Gard premiul i-a fost înmânat îndată după apariţia celor trei volume din Vara lui 1914, ultima şi cea mai întinsă parte din cele şapte părţi alcătuitoare (Epilogul va fi publicat de-abia în anul 1940) şi că dubla trilogie a lui Galsworthy constituie încoronarea creaţiei acestuia.
3) Cel de-al treilea motiv al alegerii acestor romane fluviu se raportează la perioada pe care ele o vizează. Romanul Casa Buddenbrook, de exemplu, relatează povestea celor patru generaţii din familia ale cărei origini se pierd în negurile medievale, cu toţii fiind înscrişi în cronica familiei, de la străbunul căruia îi aparţine sfatul: „Fiule, ziua să-ţi vezi cu drag de negoţ, dar să-l faci într-aşa fel ca să nu-ţi tulbure somnul, noaptea” şi până la ultimul ei descendent masculin – Hanno Buddenbrook, cel căruia parcă însuşi destinul îi şopteşte să traseze în caietul cu pricina o „frumoasă linie dublă” sub numele său („Credeam…credeam…că nu mai mai urmează nimic…”, se justifică el în faţa tatălui furios!), pentru ca în acest chip disoluţia să-şi poată serba triumful ei macabru.
Romanul familiei Thibault a fost elaborat în decursul a 20 de ani (început în anul 1920, terminat în 1940) şi – după cum notează însuşi R.M. du Gard – el relatează „povestea a doi fraţi, două fiinţe cât mai diferite, cât mai divergente”, acţiunea lui propriu-zisă începând cu prima evadare a elevului Jacques, aşa cum ne este înfăţişată în prima parte (Caietul cenuşiu) şi se încheie o dată cu moartea eroului principal, după ce avionul pilotat de Meynestrel (tovarăşul său de idei socialiste) se prăbuşeşte înainte ca Jacques să fi izbutit să arunce asupra armatelor aflate faţă în faţă, miile de manifeste cu îndemnuri la fraternitate. Dar autorul mai adaugă în 1940 Epilogul, în care este înfăţişată stingerea treptată a fratelui mai mare, medicul Antoine Thibault, după ce acesta a fost mai întâi rănit grav la unul din plămâni şi apoi iperitat (gazat cu iperită). Însă în lunile de luptă cu boala care avansează implacabil, Antoine are puterea fizică şi morală să-şi noteze ultimele gânduri şi sentimente, cele mai multe dintre ele adresându-le nepotului Jean-Paul, fiul nelegitim al lui Jacques (conceput de acesta cu Jenny de Fontanin, sora lui Daniel, înainte de plecarea sa în misiunea încheiată cu prăbuşirea avionului). Şi astfel, inclusiv prin Jean-Paul, o nouă speranţă în puterea de renaştere a vieţii, cartea lui Roger Martin du Gard se constituie într-un avertisment împotriva morţii şi un necurmat îndemn pentru apărarea vieţii şi instaurarea fericirii…
În cele două trilogii, John Galsworthy ne prezintă toate evenimentele mari şi mici care au loc în marea familie Forsyte (cu arborele ei genealogic, de altminteri, se deschide volumul Proprietarul), începând cu ziua de 15 iunie 1886, dată la care tânărul avocat Soames Forsyte şi frumoasa lui soţie Irene iau parte în casa unchiului Jolyon Forsyte la celebrarea logodnei lui June (nepoata de fiu a bătrânului Jolyon) şi până la fatidica zi din perioada interbelică, când faimoasa colecţie de tablouri a (de-acum) bătrânului şi bogatului Soames ia foc dintr-o gravă neglijenţă a lui Fleur, adorata sa fiică din cea de-a doua căsătorie, iar el se luptă vitejeşte cu flăcările şi izbuteşte să-şi salveze aproape toate pânzele, pentru ca îndată după aceea să-şi salveze şi fiica de la moarte. Căci tabloul sub care Fleur stătea în mod intenţionat după ce dragostea i-a fost respinsă de către vărul său Jon, n-o loveşte pe ea, ci-l răneşte mortal pe tatăl său, singurul om care ştia pricina adevărată a amarnicei ei decepţii. De fapt, marea dragoste de care se simt cuprinşi cei doi verişori încă de la prima lor întâlnire întâmplătoare, nu este decât varianta modernă a faimoasei iubiri dintre Romeo şi Julieta. Spre această concluzie ne îndeamnă şi citatele din celebra dramă shakesperiană, citate cu care se deschide atât volumul II, Încătuşaţi de lege, cât şi volumul III – De închiriat: „Din cele două case-nduşmănite/ Ies doi îndrăgostiţi loviţi de soartă”. De altfel, cam toate volumele se deschid cu citate din Shakespeare. Doar Maimuţa albă (primul volum din Comedia modernă) este inaugurat printr-un foarte sugestiv citat din poetul John Gay: „Nu poţi da-napoi, nu poţi da-napoi;/ Biruinţă sau moarte,/ Pentru cei ce nu pot da-napoi”.
Numai că, ne spune autorul printre rânduri, până şi dragostea celor mai demni reprezentanţi ai burgheziei este o fantoşă în comparaţie cu dragostea dusă până la sacrificiul suprem de către eroii lui Shakespeare. John Galsworthy ne oferă o dublă explicaţie a acestei stări de lucruri: a) O explicaţie directă în Prefaţa din anul 1922: „Dar cu toate că Forsyte Saga are ca temă principală impetuozitatea cu care Frumuseţea şi dorinţa de Libertate lovesc într-o lume preocupată de avere, nu i se poate tăgădui rolul de a conserva, îmbălsămând-o, marea burghezie”; b) O explicaţie indirectă, prin gura lui Soames: „Lumea bună a început să se prăbuşească în acelaşi timp cu apariţia bicicletei şi automobilului, iar războiul a lichidat-o cu desăvârşire”. Şi puţin mai departe: „Bani mai sunt. Dar oamenii nu mai cred în nimic. Nimeni nu pune deoparte bani albi pentru zile negre. Tineretul acesta…trăieşte de azi pe mâine şi caută numai plăcerea”.
4) În sfârşit, dar nu în ultimul rând, al patrulea motiv pentru care am optat pentru aceste trei romane înrudite şi – totuşi – diferite până la deplina lor individualizare, constă în puternica lor ancorare în realitate. De unde şi pronunţatul lor realism, încât deseori cititorul are impresia că asistă la o relatare memorialistică.
Această impresie devine certitudine la citirea romanului lui Thomas Mann, despre care se ştie cu precizie că a folosit ca model propria familie, că figurile soţilor Thomas şi Gerda Buddenbrook aduc cu portretele stilizate ale părinţilor săi şi că hipersensibilului Hanno i-a împrumutat multe din propriile sale trăsături. Căci însuşi scriitorul ne informează în legătură cu neputinţa sa de-a se adapta la disciplina şcolară şi despre felul lui de-a fi: leneş, absent, visător. Iar în Prefaţa din 1966 la Casa Buddenbrook, Mariana Şora îi completează portretul moral-spiritual după cum urmează: „Terminându-şi liceul cu greu, atât cât să facă serviciul militar cu termen redus, părea aşa de prost înarmat pentru viaţă, încât tatăl său profetizează în testament că, dintre toţi copiii, Thomas va suferi cel mai mult după moartea lui, fiind un suflet sensibil”. Realismul lui Roger Martin du Gard se învederează cel mai bine în Jacques, căci este personajul care se apropie cel mai mult de chipul psihologic al scriitorului. În pofida faptului că unele dintre stările sale sufleteşti sunt prea explozive, ceea ce induce neverosimilitatea şi schematismul unora dintre acţiunile lui, Jacques rămâne personajul cel mai realizat al romanului, un tip capabil în egală măsură să surprindă şi să emoţioneze atât prin fermitatea concepţiilor (este adversarul intransigent al războiului şi a violenţei în lupta politică), cât şi prin admirabilul dezinteres faţă de propria persoană (iniţial refuză partea de moştenire ce-i revine după moartea teribilului său tată, pentru ca mai târziu să se răzgândească şi să o accepte, dar numai pentru a o pune sub formă de donaţie anonimă la dispoziţia Biroului Internaţional al socialiştilor).
Aidoma lui Thomas Mann, care era de părere că „misiunea romancierului nu este să povestească evenimente mari, ci să la facă interesante pe cele mici”, principiu demonstrat cu strălucire în tetralogia Iosif şi fraţii săi, R.M.du Gard acumulează nenumărate detalii, cu care însufleţeşte personaje la fel de veridice ca cele reale, pentru ca din magistrala întrepătrundere a destinelor individuale să rezulte o lume vie şi complexă, capabilă să emoţioneze prin forţa artistică a scriiturii şi prin imprevizibilul generos al actelor ce o alcătuiesc. Realismul lui John Galsworthy este nu numai solid construit sub influenţa lui Turgheniev şi Flaubert, ci este şi un realism impregnat cu impresionism, care se remarcă prin nota sa dominant umanitară, precum şi prin exactitatea descrierii mediilor, intensitatea conflictelor şi forţa sentimentelor cu care-şi înzestrează personajele, toate acestea fiind înfăţişate cititorului în cuceritorul său stil sobru şi deosebit de expresiv. Desigur, la formarea stilului a contribuit din plin şi formaţia sa de jurist, la care va renunţa pentru a se putea dedica scrisului. Dar influenţele exercitate asupra lui de prima profesiune se vădesc la tot pasul: în exprimarea scurtă, clară şi fără înflorituri, în prezenţa personajelor-avocaţi (James Forsyte şi fiul său Soames), precum şi în nelipsitele propoziţii cu caracter juridic-moralizator, presărate ca nişte mătănii ale bunului-simţ pe firul acţiunii romanului („Un om perfect cinstit poate intra într-un perfect penitenciar, în termen de o săptămână”, „Procesele moderne…sunt ca şi războiul: chiar de-l câştigi, îţi pare rău că l-ai făcut, iar dacă-l pierzi, îţi pare şi mai rău”, „Curţile cu juri existau pentru a pedepsi oameni care aveau dreptate”, „Salvarea prestigiului este cel mai puternic mobil din lume”, „A pune impozite pe ceea ce numeau ei vicii, înseamnă să recunoşti că viciile făceau parte din firea omenească”, „Omul poate respecta moralitatea, dar moralitatea salariată…nu!” etc.). Dar iată unul din cele mai reuşite şi complexe tablouri impresioniste realizate de Galsworthy (practic, tabloul se adresează tuturor simţurilor), după ce acesta a fost trecut prin filtrul fin, de adevărat expert în pictură, al senzaţiilor lui Soames Forsyte: „Trestiile, nuferii, fluturii, vacile de la ferma lui, uguitul neîncetat al porumbeilor sălbatici, murmurul îndepăratat al cositoarei din grădina lui, plescăiala unui şobolan de apă, umbrele prelungi ale plopilor şi sălciilor, mirosul de iarbă şi miresmele florilor de soc de pe malul apei, norii albi alunecând pe cer…totul era calm şi cufundat în linişte”.
