Mumia de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj este învăluită în mister, ascuns în negura timpului a unei civilizații îndepărtate. Printre comorile pe care le putem găsi într-un muzeu, se numără mii de artefacte cu o poveste mai mult sau mai puțin știută. Astăzi, ne-am propus să vă ducem pe tărâmuri mai îndepărtate. O lume a faraonilor și a zeilor, unde Nilul și-a scris propria istorie. Păstrătorul unor valori ale civilizației transilvănene, Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj a cărei conducere merge pe aceleași principii formulate de fondatorii săi, de acum 150 de ani, din dorința de cunoaștere și promovare a culturii transilvănene, expune publicului, în 1986, o expoziție temporară: mumia din Egipt. Expoziția a ocupat imediat un loc permanent în cadrul muzeului, în urma interesului pe care publicul l-a arătat. Expoziția de antichități egiptene a muzeului, cuprinde printre colecțiile sale de artefacte, o piesă centrală, ce de-a lungul anilor a prezentat un interes deosebit printre vizitatori. Nu doar piesa în sine o face atât de impresionantă, ci și misterul care o însoțește.
Cum a ajuns mumia la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei? În secolul al XIX-lea, pe Valea Regilor din Egipt, un nobil maghiar, Orban Balazs (finanțatorul misiunii arheologice maghiaro-austriacă din perioada 1907 – 1909 de la Sharuna-Gamhud) achiziționează o mumie alături de numeroase obiecte găsite în jurul sarcofagului. Astfel, nobilul, aduce mumia în țară și o donează muzeului alături de obiectele cu care aceasta a fost îngropată. Ea pare a fi „rudă” cu mumia egipteană „cu păr albastru” aflată la Muzeul din Sibiu și care a fost găsită tot în excavațiile arheolgice de la Gamhud, aflate la circa 150 km sud de actualul Cairo și a aparţinut unui personaj de rang înalt din perioada dinastiei ptolemaice (sec. III î.Hr.). În Egiptul Antic, mumiile se îngropau alături de o diversitate de obiecte precum: animale mumificate, scarabei, statuete ale servitorilor, statuete ale zeilor egipteni Amon (zeul suprem al preoților tebani), Horus (zeul protector al Egiptului), Isis (zeița magiei, a vieții și a căsătoriei), Anubis (zeul morții, a vieții de apoi, zeul ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo). Expusă în sarcofagul original, din lemn de cedru, într-o vitrină acoperită cu sticlă, mumia de la Muzeul de Istorie este o femeie în vârstă de aproximativ 22 de ani, cu o înălțime de 1,70 metri, și datată în epoca ptolemeică (sec. III î.Hr.). Dinastia Ptolemeică, sau epoca ptolemeică, este o dinastie care a condus Egiptul între 305 – 30 î.Hr. și a fost întemeiată de generalul lui Alexandru Macedon, Ptolemeu I Soter, care a primit Egiptul în urma unui compromis. În urma radiografiei și a analizei din laboratorul muzeului, a fost constatat că oasele gâtului femeii sunt dislocate. Acest fapt este o mărturie a modului prin care femeia și-a pierdut viața. Astfel, femeia a suferit o moarte violentă: fie prin spânzurare, fie a căzut de la înălțime. De asemenea, lângă corpul femeii, se află și o mumie a unui pui de crocodil de 50 de cm. Crocodilii erau tratați cu mare fast și respect de către vechii egipteni datorită zeului Sobek, ce este înfățișat sub forma unui om cu cap de crocodil. Sobek, este reprezentantul fertilității Deltei Nilului și a pământurilor folosite în agricultură, devenind astfel important în mitologia egipteană. Egiptenii credeau că Sobek ridicase Pământul din apele adânci ale Nilului. Era atât de venerat încât crocodilii erau mumificați, iar templele conțineau bazine cu crocodile ce erau îngrijiți și hrăniți.
În Egiptul Antic, atât interiorul mormântului cât și sarcofagul erau bogat decorate cu motive ornamentale și cu scene mitologice sau din viața defunctului, cu mesaje pentru lumea de dincolo (așa numita Cartea Morților). Însă pe capacul sarcofagului integral pictat al mumiei de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, se află doar versuri din Cartea Morților. „Rw nw prt m hrw”, numele cărții în limba egipteană (traducere literală „enunţurile de ridicare în timpul zilei”, sau într-o traducere mai flexibilă „vrăji pentru trecere în timpul zilei”), este o descriere a concepției egiptene despre viața de apoi. Dar și o colecție de imnuri, vrăji și instrucțiuni pentru a permite celui decedat să treacă prin diferite obstacole spre viața de apoi. Tocmai de aceea, aceste „versuri” se găsesc pe mormintele și sarcofagele din Egiptul Antic. Mumiile au apărut în istoria umanității din dorința comunității de a păstra printre ei sufletele celor decedați. Se știe că atunci când dormim sufletul pleacă spre celălalt tărâm, rămânând legat de corp cu așa zisa „coardă de argint”. La deces coarda se rupe și sufletul pleacă către alte sfere. Oamenii au încercat să păstreze corpul și după moarte, cât mai asemănător cu acela ce a fost în viață, spre a păstra legătura cu respectivul spirit, care poate să vină în vis și să ne împărtășească din ideile sale, sau să ajute într-un fel la evoluție. Aici mumiile își aveau un rol asemănător moaștelor din ziua de astăzi. Așa cum ne rugăm la moaște pentru diverse dorințe, tot astfel inițial, oamenii se rugau la mumii (le ofereau daruri, slujbe, incantații, etc.). Mai există o explicație pentru existența mumiilor; la sfârșitul timpului, când toată viața se va opri pentru o vreme, când va veni șocul învierii (ca la frigiderele care pornesc când termostatele reglează temperatura), se vor ridica și morții în picioare (gen zombie). Și atunci se încerca păstrarea acestor corpuri cât mai intacte, spre a exista o șansă a unei noi vieți.
Pe sarcofagul mumiei de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, se poate observa o zeitate cu aripi (zeițe păsări? Mama Gaya Vultureanca?). Cele două zeități din mitologia egipteană ce aveau aripi sunt Isis și Maat. Zeița Dreptății, Maat, responsabilă cu protejarea adevărului și a dreptății, în unele reprezentări stă în genunchi cu brațele larg deschise precum niște aripi. La Curtea Dreptății, dominată de Osiris, Maat punea o pană în balanță cu inima decedatului. Dacă decedatul nu trăise în adevăr și armonie, balanța se înclina în defavoarea lui, în ziua judecății. Regina tronului, Isis, este zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și fidelității femeii față de soț, însă, cu toate acestea, hieroglifa ei înseamnă „muritoare” (așa suntem toți oamenii). În Cartea Morților, Isis este „cea care dă naștere cerului și pământului, cea care îi cunoaște pe orfani și pe văduve, cea care caută dreptate pentru cel sărac și adăpost pentru cel slab”. Osiris – soțul său – este, în mitologia și religia vechilor egipteni, unul din zeii supremi. Pe diferite inscripții el este denumit „regele veșniciei”, „stăpânul infinutului”, „suveranul zeilor și al oamenilor”.
Miturile spun că tatăl lui era Geb, zeul pământului, iar mama – Nut, zeița cerului (născut la întâlnirea cerului cu pământul; sfânta hierogamie). A luat-o de sotie pe Isis, personificare a naturii-mame. Fiul lor se numea Horus, zeul-copil, care era o divinitate solară. Legendele ni-l prezintă ca pe un zeu-om, care a suferit, a fost înmormântat, dar a reînviat și a urcat în înălțimea cerului, unde domnește de-a pururi. Se povestește că odată, în vremuri îndepărtate, el era un rege bun și blând, care i-a învățat pe oameni cum să lucreze pământul, să cultive vița de vie, dându-le legi drepte și înțelepte. Dar hainul lui frate geamăn, Set, mânat de ură și gelozie, se hotărăște să-l răstoarne de pe tron și să-i ia soția. Îl ucide pe Osiris, aruncându-i trupul în apele Nilului. Prin procedee magice, Isis descoperă cadavrul și-și înmormântează soțul în mod provizoriu, apoi pleacă în căutarea lui Horus. În absența ei, Set află întâmplător unde a fost ascuns corpul neînsuflețit al fratelui și, pentru a scăpa definitiv de rivalul său, îl taie în 14 bucăți, pe care le împrăștie în toate direcțiile vântului (procedeu asemănător cu dezmembrarea mamiferelor de către grifoni, așa cum apar pe coifurile și cupele geto-dace de aur și argint). Folosindu-se de arta magică, Isis reușește și de astă dată să dejoace urzelile criminale ale uzurpatorului, reconstituind din bucățile adunate cu grijă corpul soțului și-l reînvie din somnul de veci cu ajutorul fiului ei, care îl învinge după aceea în luptă singulară pe Set. Astfel deveni Osiris regele lumii celeilalte, de dincolo de mormânt, stăpân peste destinele morților. Sufletele acestora erau conduse înaintea lui, iar faptele lor cântărite și judecate. Cei găsiți demni ajungeau în imperiul său ceresc, unde le era hărăzită o deplină îndestulare și o fericire perpetuă (o viață nouă, un pământ nou, un soare nou).
Mitul osirian al reînvierii – simbol al renașterii ciclice a naturii, dar și al timpului fragmentat ce se termină și reîncepe – a exercitat o puternică influență asupra genezei mitului despre Iisus Hristos și a religiei creștine. Deși zeița Maat avea un rol major în cultul funerar, pe sarcofagul mumiei de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, este reprezentată zeița Isis, diferența făcând-o simbolul de pe capul celor două divinități. Maat este înfățișată sub chipul unei femei cu o pană de struț, în timp ce Isis poartă simbolul tronului regal sau discul solar. În prezent, mumia de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei nu este expusă permanent în atenția publicului, ci doar atunci când se organizează expoziții temporare în cadrul cărora aceasta va putea fi văzută.
