Cât de amplă este resursa umană ce alcătuiește rezerva militară, în condițiile în care – fiind secrete și arareori expuse de către cei în drept – datele oscilează de la o sursă la alta, greu de estimat cu exactitate. Astfel, după unii analiști, Ministerul Apărării ar avea 50.000 de rezerviști, Ministerul Afacerilor Interne 108.000 de rezerviști, iar Serviciul Român de Informații împreună cu toate celelalte servicii speciale (SIE, STS și SPP) 12.000. Un total de 170.000 de potențiali combatanți, care – de departe – reprezintă o forță considerabilă, dacă o raportăm la cei 80.000 de militari și civili în activitate. Bineînțeles, cu adaosul de la Ministerul Afacerilor de Interne și din celelalte structuri de siguranță națională (pentru care am toată considerația). Fără să nu mă gândesc, că între statistică și numărul acelora care, efectiv, se pot folosi, ca forță luptătoare, poate fi o diferență apreciabilă. Pentru că, la noi, e de notorietate că, în contabilitatea primară este inclus un întreg aparat tehnico-administrativ. Aparat, care – fie vorba între noi – este destul de lărgit și diversificat, cel mai adesea, cu cei ce au un nivel de instruire extrem de precar. Mai ales, cei cu proveniență „din sursă externă”. A nu se confunda cu rezerviștii militari voluntari, care – potrivit art. 51, alin.1 din Legii 384/2006, actualizată – sunt soldaţi şi gradaţi „care consimt, pe baza unui contract încheiat cu unităţile militare, pe durată determinată, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, să îndeplinească funcţii militare în structurile forţelor destinate apărării”. Oricum, după cele mai recente informații „La finalul anului 2024, Armata Română număra aproximativ 90.000 de militari, incluzând 3.000 de rezerviști voluntari. Acest număr a crescut semnificativ față de anii anteriori, datorită unei strategii de recrutare intensificate. Ministrul Apărării, Angel Tîlvăr, a declarat că obiectivul țării este de a ajunge la 100.000 de militari activi, o țintă care ar putea fi atinsă în următorii ani” (Dragoș Ștefănescu, în Bugetul.ro., 4 martie 2025). M-aș bucura să fie așa, deși am serioase îndoieli; pentru că, după cum se știe, începând cu 2 aprilie 2004, odată cu primirea în NATO, România – în loc să-și consolideze efectivele și să-și îmbunătățească structura militară, ca și dotarea – şi-a redus drastic efectivele militare, a trecut la casarea tehnicii și a achiziționat mijloace de luptă, adesea, depășite.
Potrivit analiștilor, odată cu desființarea serviciului militar obligatoriu, în 2007, numărul militarilor a fost redus de la 350.000 la 70.000, în condițiile în care, în compensație – cum s-a procedat în alte state europene – nu s-au mai introdus servicii militare alternative.
„Înainte de căderea comunismului, Armata Română număra aproape 400.000 de militari activi, 6 milioane de militari rezervişti, 3.000 de tancuri şi aproape 1.000 de avioane de luptă. Aceste cifre o plasa pe locul 17 în lume, fiind a opta putere militară a Europei” (Sorin Gica, Câți soldați are România?, în Adevărul.ro din 6 august 2022). Pentru că nu deținem datele la zi, din rațiuni de stat, totuși acceptăm că diferențele nu sunt considerabil mai mari, decât cele de acum doi ani. Astăzi: „România se află pe locul 47 din 145 de țări luate în considerare pentru revizuirea anuală a BPM” (Alex Darvari, Pe ce loc se află Armata Română între forțele militare din lume?, Newsweek,16 octombrie 2023). Iar, despre capacitate tehnică, din aceeași sursă mai aflăm că „am avea 415 tancuri, 15.800 de vehicule pentru armată, 47 artilerie autopropulsată, 910 tunuri de artilerie și 207 rachete”. Fără a pune la îndoială recentele achiziții și modernizări.
Într-un asemenea context, se mai spune, că nevoia de rezerviști s-ar ridica, undeva, la încă 40.000-50.000. Tot ce este posibil. Dar, aceasta (rezerva), la o adică, pot fi completată și din rândul cadrelor în retragere, care pentru anumite eșaloane, pot fi la fel de utile, dacă avem în vedere că, în timpul serviciului activ, foarte mulți ofițeri, maiștri și subofițeri au lucrat în funcții operative (dar și în serviciile sedentare, din care se pot disloca destui tineri, în folosul acțiunilor în teren) și încă mai corespund din punctul de vedere al sănătății fizice și mentale. Desigur, în România staționează și câteva mii de militari străini din 17 țări ale NATO, dar intrarea acestora în luptă este condiționată extrem de strict. Asta, dacă nu vrem să luăm în considerare că forța principală este dată de SUA, care poate, oricând, să-și schimbe atitudinea. Este adevărat că „În caz de conflict, România se bazează şi pe Jandarmerie, dar militarii din această structură (circa 60.000 – n.a.) primesc misiuni pentru siguranţa cetăţenilor, nu au pregătire pentru război şi sunt dotaţi cu armament uşor de infanterie” (Florin Jipa, România este de 20 de ani în NATO, articolul din 24 martie 2024). La fel se poate spune și despre poliție. Și, atunci, normal și firesc, apare o întrebare, cât o țară: de ce atâta desconsiderarea față de rezerva militară? Cunoscut fiind, că în compunerea acesteia sunt cadre foarte bine pregătite, cu școala militară de durată, cu absolvenți ai Academiei de Înalte Studii Militare și ai unor cursuri superioare de stat-major, buni cunoscători ai unor limbi străine, cercetași de elită, tacticieni și strategi de înaltă clasă, foști luptători în diferitele zone de conflict etc.
În prezent, „statul nu mai percepe realist importanța rezervei de mobilizare. Potențialul uriaș deținut de un număr însemnat de specialiști militari în rezervă este neutilizat și se pierde din lipsa unui cadru adecvat care să asigure instruirea rezervei operaţionale. Acești militari sunt aruncați în masa amorfă a pensionarilor, deși o bună parte dintre ei au experiența și pregătirea peste nivelul celor mai mulți militari activi” (Cătălin Costea, Nu dați vina pe militari, Defense Romania,12 decembrie 2024). Și, pentru că niciodată n-am știut ori m-am abținut să pun în sarcina cuiva această „stângăcie” – ca să nu spun altceva – am crezut că cineva de dincolo de priceperea românească manipulează totul. Încă mai cred; deși, la o privire mai atentă, trebuie să acceptăm că hiba principală se află la noi. Acolo, sus, în structurile de vârf ale Puterii, în care s-au cocoțat fel de fel de politicieni, care – în pofida fierfurilor, care i-au propulsat – habar nu au ce presupune o confruntare belică și dincolo de ecranul colorat al televizoarelor. Tocmai de aceea „se pare că statul nu mai este interesat să asigure un cadru legislativ stabil și atractiv, care să contribuie la menținerea militarilor cât mai mult în activitate. Lipsiți de predictibilitate legislativă și demotivați, tot mai mulți militari în care s-au investit bani grei pe pregătire și antrenare aleg să treacă în rezervă sau chiar să demisioneze” (ibidem). Mai mult „statul român nu mai pare dornic să își respecte angajamentele asumate legal față de militari. Plecând de la nerespectarea unor legi organice sau amendarea acestora prin Ordonanțe de Urgență și terminând cu neactualizarea unor componente ale soldelor și indexări arbitrare ale pensiilor, statul a creat de-a lungul timpului atât de multe nedreptăți sociale militarilor și atât de multe inechități între aceștia, încât a provocat o adevărată vulnerabilitate în sistemul național de apărare” (op.cit.). Și, nu în ultimul rând, „Cât timp există pensionari militari care în loc să se bucure în liniște de ultimii ani din viață sunt nevoiți să iasă în stradă să protesteze la temperaturi de 40 de grade sau sub ploaia rece de toamnă și cât timp militarii simt nevoia să se asocieze pentru apărarea drepturilor legale în fața statului, înseamnă că relația dintre stat și armată continuă să se degradeze, devenind vulnerabilă la interferențele străine, iar cel mai mult are de pierdut însuși poporul român” (ibidem).
Desigur, față de un asemenea mod de abordare, lipsit de orice logică, reacțiile din partea unei însemnate părți a militarilor de carieră nu au încetat să apară. Dintre acestea, am reținut câteva din opiniile unui distins ofițer superior, care mi s-au părut extrem de interesante. Astfel: „În ultima vreme, figura rezervistului militar a fost distorsionată, redusă la un simbol al trădării sau al devierii ideologice: nu pentru fapte, ci pentru presupuneri (…).Stigmatizarea rezervistului militar nu este un accident, ci un simptom al unei patologii profunde: incapacitatea clasei politice de a accepta pluralismul în afara propriei oglinzi” (colonel dr. Cătălin Baltog, Rezervistul militar, ca simbol interzis. Despre frica puterii și ficțiunea trădării, articol postat în 3 aprilie 2025, pe blogul personal).
Deși, pe foarte multe segmente, sunt nevoit să țin seama de ideile inedite și, desigur, în cunoștință de cauză ale profesionistului, personal, încă mai cred că anumite aspecte sunt mult mai simple. Adică, într-o societate dominată de corupție, incompetență, incultură și aservită unor interese de partid, care de mult nu mai coincid cu cel național, este de la sine înțeles că, pentru a supraviețui – căci de progres, când ai o datorie externă de peste 200 de miliarde de euro (Roxana Roșu, Ziarul Financiar, 13 ianuarie 2025) nu mai poate fi vorba – are loc o deplasare sistematică a valorilor reale, adesea în scopul abaterii atenției de la ceea ce se întâmplă, cu adevărat. Și, cum totul se rezumă la bani, cei care se afundă în acumulare și nicidecum nu vor să renunțe la beneficii recurg la fel de fel de tertipuri pentru a se menține în trend. Și, pe cale de consecință, aidoma tuturor celorlalți (cu excepția magistraților, poate, ca și a câtorva dintre „specialii” de la societățile de stat) și rezerviștii militari împărtășesc aceeași soartă. Justificările sunt de prisos, chiar și în iminența unui conflict, ale cărui rațiuni – dacă or exista cumva – nu le pricepem nicidecum. Și-apoi, în condițiile unor obligații, dincolo de posibilitățile României, este clar că ne vom uita încă multă vreme la fundul sacului financiar. Desigur, este greu să pui totul în sarcina unui anume partid sau a câtorva politicieni, pentru că, trebuie să recunoaștem că sunt și personalități demne de toată aprecierea, chiar dacă refuză sau se tem să se afișeze mai mult decât li se permite. În toate partidele și sunt destul exemple. De urmare, și din asemenea considerente, protipendada actuală, în neputință de altceva, achiesează la orientări – de astă dată, externe – care pot împinge țara într-un război devastator, ca să apărăm nu știu ce valori, ale nu știu cui, dincolo de orice valoare românească. Ignorând sau habar n-având că valoarea supremă, în oricare societate, ar trebui să fie omul. Omul – indiferent profesia avută și de categorie socială, din care face parte – căruia îi trebuie asigurate toate condițiile să muncească și să trăiască fericit, în liniște și pace, indiferent de comunitatea, din care țara face parte. Și-atunci, de unde atâta îndârjire să dăm cu piciorul și la bruma de agoniseală, pe care încă o mai avem și să ne trimitem feciorii să lupte într-un război, care – să recunoaștem cinstit – nu este nicidecum al nostru?! Mai mult, să-și pericliteze viața apărând interese străine de cel național? Interese, care, de cele mai multe ori, depășesc până și obligațiile asumate în cadrul Alianței NATO. Și, în toată încâlceala de motivații, la fel de firesc, apare și o altă întrebare fundamentală, în sarcina celor în drept: De ce ne încrâncenăm să justificăm să venim în întâmpinare celor care, dorindu-și supremația, incită la război, în loc să consolidăm pacea?!
Chiar nu se înțelege ce se ascunde dincolo de „bunele intenții” ale producătorilor și distribuitorilor de armamente și muniții?
În final, câteva date, pe care responsabilii militari, de la cel mai înalt nivel, ca și politicienii, ar trebui să le aibă neapărat în vedere: dacă la mobilizarea din 1916, au fost chemați sub arme 833.601 militari (Dorin Dobrincu, O catastrofă uitată: campania română din 1916, Xenopoliana 3-4, p.146), iar „În iunie 1941, potenţialul mobilizabil al României era de 2.200.000 de oameni, ceea ce reprezenta 32,9 la sută din populaţia bărbătească şi 16,2 la sută din total” (Petre Otu, în Historia Special, nr.35, iunie 2021), orice analogie cu situația actuală este superfluă. Dar, dacă nici asemenea informații nu sunt suficient de relevante pentru unii, cred că trebuie să le dea foarte serios de gândit câteva cifre de o certitudine înfiorătoare: în Primul Război Mondial „Numărul total al morților armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi”. Iar, în Al Doilea Război Mondial „numărul total al victimelor provenite din rândul armatei române a fost de 794. 562 militari” (apud Petre Otu). Tot atâtea motive, care ar trebui să le impună multă înțelepciune și cumpănire, atunci când, forțați de împrejurări ori de cine știe ce considerente, ar trebui să ne trimită tinerii la război. Pentru că, într-un război, domnilor decidenți, se moare și se mutilează oameni, se distrug familii, plâng mame și soții, rămân copiii de izbeliște, iar infrastructura, de toate categoriile, este supusă unei degradări, adesea, iremediabilă . Războiul nu este nicidecum o paradă, vreun act de bravură ori vreun eveniment de divertisment, domnii mei! Războiul este cea mai nenorocită tragedie, o calamitate, care le depășește pe toate celelalte. Iată de ce „Omenirea trebuie să termine războaiele, pentru că altfel războaiele vor termina omenirea” (John Fitzgerald Kennedy). Și-apoi, să luăm aminte la maxima atribuită lui Herodot, cel considerat părintele istoriei, potrivit căruia: „Numai un nebun ar alege războiul mai degrabă decât pacea, pentru că în pace fiii își îngroapă tații, iar în război, tații-fiii”. Tot atâtea prilejuri de meditație și de luare-aminte. Acum, cât nu este prea târziu.
Doamne ocrotește-i pe români, rezerva militară umană și Armata Țării!
Lasă un răspuns