„- Bine că veniși, părinte, îmi spuse maica Ioana, vreau să mă spovedesc și să mă împărtășesc, c-au trecut șase săptămâni. Păcate noi nu am, pe-ale vechi le-am spus. O mare rugăminte am față de dumneata, părinte! Roagă-i și dumneata pe-ai mei să mă ducă acasă la mine în noaptea de Paști. Am tot ce-mi trebuie aici, dar locul meu e acolo, în satul meu, în casa mea. nu mai pot munci la cei nouăzeci și cinci ai mei, picioarele m-au lăsat de tot, dar atât mai vreau: să fiu în casa mea în noaptea de Paști. După aia pot să mă aducă înapoi. Așa e bine, să fie lumina aprinsă în fiecare casă în noaptea de Paști, să fie masa încărcată, iar dimineața, când vin de la biserică, să chemi vecinii și să le dai de pomană. Vezi dumneata, în noaptea de Paști se face Liturghie în cer. Toți îngerii și toți morții cântă „Hristos a înviat!” Atunci se face lumină și în iad și cei de acolo nu mai simt durerea și cântă și ei. După Liturghie se deschide poarta dintre cele două tărâmuri și îngerii care străjuiesc acolo cu săbii de foc îi lasă pe toți să treacă, pe cei de aici acolo, pe cei de acolo aici. Atunci vin și ai mei, copiii, nepoții, bărbatu-meu, părinții, frații. Vezi dumneata, eu stau aici, că m-a uitat moartea, dar lumea de care eu sunt mai mult legată este acolo.
În noaptea de Paști vin toți acasă la noi, așa cum veneau de la biserică. Vin, se așază în jurul mesei, veseli și gălăgioși, ciocnesc ouă roșii, mănâncă ce-am pregătit și eu. Îmi povestesc ce e pe acolo, eu le spun ce e pe-aici. Stau până către răsăritul soarelui și apoi mă sărută, îi sărut și eu și pleacă la locurile lor. Așa au făcut întotdeauna, de când mă știu. Cum să nu fiu eu acolo anul acesta?! Doar n-am murit! E casa veche și surpată. Dar încă e casă. Ce vor zice ai mei când o să vină și o să găsească ușa închisă, lumina stinsă și casa pustie? La toate casele o să fie lumina aprinsă, masa încărcată cu de toate, lume, numai la noi nimic? Asta nu se poate! Abia aștept să-i văd iar, părinte! Spune-le, părinte, spune-le la ai mei să mă ducă, te rog ca pe sufletul meu!”…
Am stăruit de nepoții bătrânei și, până la urmă, s-au înduplecat.
În seara de Paști au dus-o în satul ei, i-au deschis casa, i-au aprins lumina și candela, i-au pus pe masă mâncare și băutură și-au lăsat-o. Dumnealor au venit la biserică, așa cum făceau an de an. Dimineața, când s-au dus s-o ia pe maica Ioana, au găsit-o moartă. Era culcată în patul ei, cu fața zâmbitoare, de om fericit. Nu mai avusese răbdare să vină ai ei, ci pornise ea întru întâmpinarea lor. Sufletul îi alergase ca gândul pe drumuri neumblate, pe cărări nebătute, prin munți și văi, până la poarta dintre cele două tărâmuri. Poate că nu se terminase Liturghia îngerilor, când ajunsese dânsa acolo. Intrase și se rătăcise printre toți cei dragi din lumea ei de altădată. Sau poate că venise întreg alaiul rudelor sale s-o viziteze în noaptea de Paști și sufletul ei plecase împreună cu ele să le întoarcă vizita.
Și așa, murise un pic de fericire!
Lasă un răspuns