
Mulți visează să atingă acea desăvârșire de a mângâia cu penița inspirației o pagină albă, de a da naștere cuvintelor care strălucesc și îmbracă gândurile în straiele aurite ale literaturii adevărate. Și totuși, cât de puțini sunt aceia care izbutesc cu adevărat! Să fii scriitor e mai mult decât o poziție socială admirată și râvnită; este o chemare și o vocație ce transcend orice criterii materiale sau de recunoaștere superficială. În lume, din păcate, masele tind să confunde statutul de scriitor cu o aură strălucitoare de fațadă, legând această distincție de succesul material și nu de profunzimea creației. E un adevăr amar, o iluzie îmbrățișată fără discernământ de cei care văd doar latura exterioară și nu simt forța spirituală ce pulsează în inima adevăraților creatori. Așa se face că trăim într-o epocă în care „scriitorii” se înmulțesc într-o abundență aparentă, dar fără să lase în urma lor ecoul unei opere veritabile. Creația adevărată nu cunoaște substitut – ea aparține exclusiv literatorilor înzestrați cu har, acelora care au pătruns esența spiritului și și-au clădit universul interior. Doar aceștia, artizanii autentici ai cuvântului, se împărtășesc din adevărata bogăție spirituală, una neprețuită și inefabilă.
Dar ce este scriitorul? Un izvor nesecat de idei, o câmpie plină de flori sălbatice, un cer împânzit de nori jucăuși, asemenea focurilor de artificii care spulberă întunericul nopții; un spirit liber ce dansează în jurul focului lăuntric… un nebun care emite idei greu de acceptat într-o lume lipsită de uzul rațiunii. Un naufragiat pe o insulă a singurătății stilistice, un supraviețuitor al vremurilor moderne, o amintire pentru generațiile viitoare. Această definiție îmi aparține, și am amintit-o aici și acum pentru a sublinia mai bine importanța autentică a „constructorului” de texte literare, în contextul în care DEX-ul, redus și oarecum mecanic, ne spune că scriitorul este „autor de opere literare; prozator, poet, dramaturg.” Din această definiție decurge implicit și calitatea de „autor,” pe care același dicționar o descrie drept „persoană care creează o operă literară, artistică, științifică sau publicistică”. Aceste definiții laconice, deși riguroase, lasă un vid interpretativ; ele nu reușesc să capteze profunzimea sau complexitatea actului de creație.
Astfel, în jurul termenilor „scriitor” și „autor” au încolțit diverse interpretări. Dincolo de semantică, subiectivismul și-a croit un drum: unii consideră, în mod eronat, că oricine poate fi scriitor – o afirmație ce lovește chiar în rădăcina demnității creatoare – în vreme ce alții definesc „autorul” doar ca pe un individ care a publicat și posedă creații originale. Mai departe, există și cei care cred că scriitorul este orice persoană care scrie și publică ocazional pe bloguri sau în reviste, simplificând astfel statutul profund și tradițional al creatorului de literatură. În realitate, scriitorul a fost perceput, timp de secole, ca un „arhitect” de opere literare, un creator autentic, un modelator al ideilor în forme estetice nemuritoare. Nu este un titlu care se câștigă prin conjuncturi favorabile sau eforturi superficiale, ci prin profunzime, măiestrie și har.
Astăzi, însă, trăim într-o epocă în care egocentrismul a atins proporții alarmante. Tot mai mulți se consideră genii literare, îndrăznind să creadă că scriu mai bine decât Tolstoi, Dostoievski, Hemingway sau Goethe. Astfel, actul creator a fost banalizat, iar respectul față de marii romancieri s-a destrămat sub povara superficialității. Unii se laudă că sunt autori doar pentru că au publicat o carte sau, în lipsa unei opere publicate, păstrează un manuscris prăfuit în sertar, prețuindu-l ca pe o nestemată care, cred ei, ar putea „lumina” chiar și pe Homer însuși.
Nu, nu devii scriitor doar pentru că ai publicat o carte! Ridicolul acestui statut asumat îmi aduce în minte un așa-zis „autor” – pe care, dintr-o anumită decență, nu îl voi numi – care a tipărit două cărțulii de poezii în câte trei exemplare fiecare (!), apoi s-a grăbit să fie acceptat în Uniunea Scriitorilor. Și a fost primit! Nu putem să trecem cu vederea nici avalanșa de maculatură ce se promovează cu o ușurință de neînțeles, multe edituri arătând o deschidere suspect de mare în a publica „operele” unor scribi mediocri și submediocri.
„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Acesta a fost îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu – fondator al Academiei Române și primul ei președinte – acum mai bine de 150 de ani. Din păcate, de atunci, o stare de letargie parcă ne-a învăluit ca o negură adâncă, un somn de moarte în care națiunea s-a cufundat nu din pricina unor tiranii străine, ci din neglijență, ignoranță și lipsă de implicare.
Rădulescu visa la o literatură românească autentică, în care scriitorii să fie pătrunși de o forță creatoare adevărată, să respingă cu tărie scrisul superficial adus din Occident (o situație de o tulburătoare similitudine cu cea de astăzi) și să caute în adâncurile sufletului, cu o pasiune neștirbită, un glas propriu. El spera ca aceștia să ridice un curent nou al valorilor spirituale, care să inspire o renaștere culturală. Pe atunci, într-un timp al stagnării academice, România avea nevoie de minți revoluționare, de idei proaspete, iar puținele spirite luminate care se ridicau nu puteau să lupte singure împotriva întunericului vremurilor. Era necesar un efort colectiv, o mișcare amplă de creație pentru a împinge cultura română înainte, ca o locomotivă a spiritului național. Azi, după atâtea decenii, privim cu dezamăgire și vedem că situația a rămas aproape neschimbată. Sistemul ne „invită” din nou să îmbrățișăm cărți facile, fără esență, îndulcite până la sirop, de sorginte occidentală, care împiedică, mai degrabă decât stimulează, renașterea unei literaturi autentice.
Lasă un răspuns