În orizontul anului 1600 î. H., „omul lui Dumnezeu pe pământ, întru înrăzărirea Pelasgimii > Valahimii“, adică Salumasua (5300 î. H.) > Salmas > Zalmas (ca în Analele lui Suppiluliuma din orizontul anului 1380 î. H.) > Zalmoxis (ca în „receptarea heleno- / greco-herodotică“ din orizontul anului 450 î. H.), sau regele-zeu-medic ce urma să fie jertfit după tradiţie, descoperă un scenariu „misteric“ / „iniţiatic“ al trimiterii Solului / Mesagerului Celest la Dumnezeu, prin „aruncarea în trei suliţe“, din incinta sacră a Templului / Sanctuarului Mic-Rotund de la Sarmisegetusa, de pe Soarele de Andezit (al celor zece raze), scenariu „misteric“ / „iniţiatic“ în care intra şi Peştera Sacră din Muntele Mare (de sub vârful Gugu), sau peştera ocultării / epifaniei (Solului / Mesagerului Celest, în al cincilea an, Sol ce se ivea „în carne şi oase“, cu „cereştile legi de la Dumnezeu“, ceea ce îi dădea dreptul de a domni cinci ani peste Pelasgo- > Valaho-Dacia, „Grădina lui Dumnezeu“). Prin Reforma / Reformatorul Zalmoxianismului, regele-zeu-medic din orizontul anului 1600 î. H., Zalmas / Zalmoxis I, întemeietor şi al Dinastiei Zalmoxienilor din Cogaion / Sarmisegetusa, Pelasgii > Valahii se împart, după cum s-a mai subliniat, în credincioşii de unic / singur Dumnezeu, adică în adepţii Zalmoxianismului monoteist-tetradic (având în „panoul central“, nu Sfânta Treime / „Triadă“ cum Creştinismul, ci Sfânta Tetradă a „primelor patru conducătoare“ ce se constituie în Perechea Primordială, Dumnezeu / Samos („Soare-Moş“) – Dacia („Dochia“) şi în perechea sacră secundă, So-Ares / (Soare-Tânăr / Războinic) – Luna („Sora Soarelui“, „Spuma Laptelui“, sau Dochiana), adică Pelasgii- > Valahii-Dax / Daci („oamenii-sfinţi“, „oamenii dumnezeieşti“, cum sunt cunoscuţi, în «Iliada» / «Odiseea», de Homer, ori „cei mai drepţi / cinstiţi“, ca în «Istorii», de Herodot), organizaţi statal în Pelasgo-Dacia, sau pur şi simplu, Dacia, şi în credincioşii în Vechiul Cogaion, în panteonul politeist-cogaionic, adică Pelasgii-Thrax / Traci (cu semantismul de „închinători la vechii idoli“), organizaţi statal în Thracia / Tracia (divizare certificată din orizontului anului 1600 î. H. şi de inscripţiile ce conţin toponimul pelasg > valah, Thre-ke-wi-ja > Thracia, inscripţii descoperite în Creta Antică). În rest, atât Pelasgo- > Valaho-Dacii cât şi Pelasgo- > Valaho-Tracii poartă nume diferite după provincia, ori „ţara de râuri / munţi“ în care locuiesc.
X) „Ordinul“ Cavalerii Zalmoxianismului (Cavalerii Thraci, Cavalerii Dunăreni / Danubieni, Cavalerii / Zeii Cabiri etc.). Nesiguranţa drumurilor bronzului şi aurului, ale comerţului cu arme, cu obiecte sacre, cu grâne, vite etc., atât pe uscat cât şi pe fluvii / mări, ce duceau din Pelasgo- > Valaho-Dacia / Pelasgo- > Valaho-Tracia spre celelalte vetre de civilizaţie din Eurasia, Africa şi chiar din America, a solicitat „protecţia“ negustorilor autohtoni. Confreriile războinic-religioase au răspuns solicitărilor – mai ales după invaziile luvito-nesito-hittite şi aheene – printr-un „ordin“ cavaleresc / eroic-religios, promovând înaltul spirit justiţiar, potrivit cutumelor Daciei, potrivit celebrelor legi pelasge > pelagine > belagine > valàhine (= „…din Pelasgime > Valahime“), mai ales în acele vremuri de cumplită tâlhărie / piraterie. Pelasgo-Dacia / Tracia făcuse faţă noilor şi considerabilelor valuri de migratori euroasiatici de la sfârşitul mileniului al II-lea î. H., ori din orizontul anului 1600 î. H., fiindcă în centrele metalurgice ale principalelor „ţări de râuri / munţi”, subordonate Cogaionului / Sarmisegetusei, fusese descoperit fierul şi îşi făcuseră apariţia armele de fier cu care erau înzestraţi Cavalerii Zalmoxianismului, arme superioare celor de bronz, din „dotarea“ inamicilor. Echidistant, pe reţeaua de drumuri, erau zalmoxiene hălţi („oracole“ / „temple“), vestita reţea de drumuri sigure şi din Dacia, „în sistem / regim de rapidă poştă / poştie“, cunoscând „apogeul“ în vremea regelui pelasgo- > valaho-dac, Burebista (82 – 44 î. H.).
XI) Orizonturi temporal-homerice : Pelasgo- > Valaho-Dacii „dumnezeieşti“ de la Dunărea de Jos şi din nord-vestul Mării Negre (ori, mai exact spus, Pelasgii-abioi), în «Iliada», de Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.). Cântul al XIII-lea din «Iliada» (versurile 1 – 7) surprind pe stăpânul Olimpului politeist, Zeus, scârbit de război, luându-şi privirile de la aria asediului cetăţii lui Priam şi căutând «cu ochi luminoşi mai departe», în Dacia, cu Sarmizegetusa / Cogaionul unicului Dumnezeu, cu Dacii-abioi / cu Abii (pomeniţi şi de Eschil – în «Prometeu eliberat / dezlănţuit», ori de Q. Curtius Rufus – în «Istoria lui Alexandru cel Mare») «cei plini de dreptate» (HIl, 284 sq.; DZal, 5 sqq.). Exista la Pelasgo-Daci, în mileniul al II-lea anterior lui Iisus Hristos, o elită sacerodală, cea a Abioilor-zalmoxieni, distingându-se prin vegetarianism, viaţă morală excepţională, desemnând pe „cei mai drepţi dintre oameni“, despre care se ştia încă din orizontul cultural / civilizatoriu troian, al anului 1194 î. H., prin Homer (cf. «Iliada», XIII, 4 – 6). Eruditul cercetător al religiilor / civilizaţiilor antice, Constantin Daniel, a demonstrat că în «Iliada» se relatează despre o elită sacerdotală zalmoxiană, care era „vegetariană“, alcătuită din oameni cinstiţi şi cu înalt spirit justiţiar (apreciere preluată din eposul homeric de către Herodot), posedând «caracterele esenţiale ale spiritualităţii» lui Salumasua > Zalmas > Zalmoxis (Salmoxis / Zalmoxe – „omul lui Dumnezeu pe pământul Daciei“). O tălmăcire de mare fidelitate a stihurilor lui Homer despre Abioi sună astfel : Zeus «dă roată cu privirea sa scânteietoare, departe de el, şi se uită în Ţara Thracilor, iscusiţi călăreţi, în Ţara Dacilor, cu Mysienii ce ştiu să lupte piept la piept, cu acei oameni semeţi, ce mulg iepele (hippemolgoi) şi se hrănesc cu lăpturi (galaktophagoi), Abioii (Pelasgo > Valàho-Dacii nord-dunăreni şi nord-vest-pontici) – cei mai drepţi dintre oameni» (ibid.). Comunitatea Pelasgo- > Valaho-Dacilor-Abioi «era fără îndoială […] cârmuită din punct de vedere spiritual de preoţii lui Zalmoxis» (DZal, 5).
XII) Orizonturi temporal-homerice : Pelasgii „dumnezeieşti“ din Creta, în «Odiseea» lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.). Importanta insulă mediteraneeană a Pelasgimii > Valahimii Antice, Creta, de vreo 250 km lungime şi de vreo 50 km lăţime, s-a constituit în „Edenul Eurasiei“, îndeosebi, în vremea celor trei valuri ale infiltraţiei „kurgan“ în Pelasgia > Valahia-de-Centru = Old European Civilization, dintre orizonturile anilor 4500 şi 2500 î. H. (cf. GCiv, 197 sqq.). Săpăturile arheologice efectuate în Creta, din anul 1893 şi până în 1931, de către Arthur Evans (1851 – 1941), au permis „o periodizare a istoriei străvechi“ : «a Cretei de dinainte de venirea Grecilor ; Evans a împărţit această istorie în trei perioade, pe care le-a numit minoiene, după numele legendarului rege Minos ; limitele perioadelor au fost stabilite de acest cercetător pe baza unor obiecte importate din Mesopotamia şi Egipt, descoperite în Creta şi datate destul de exact,» (SKGA, 19). Potrivit cronologiei lui Evans, Creta a cunoscut o perioadă Pelasgo- > Valaho-minoiană „veche“ – cu trei etape : (I) «anii 3000 – 2800 î. H.», (II) «anii 2800 – 2500 î. H.», (III) «anii 2500 – 2200 î. H.», o perioadă Pelasgo- > Valaho-minoiană „mijlocie“ – tot cu trei etape : (I) «anii 2200 – 1750 î. H. ; pentru insula întreagă, la Cnossos şi la Phaistos se încheie aproximativ în anul 2000», (II) «anii 2000 – 1750 î. H. ; numai la Cnossos şi Phaistos», (III) «anii 1750 – 1600 î. H.» –, adăugându-li-se şi o perioadă Pelasgo- > Valaho-minoiană „recentă“ – cu etapele : (I) «anii 1600 – 1400 î. H. ; începutul ei coincide» cu înfăptuirea Reformei Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H. al Pelasgimii > Valahimii şi «cu începutul Regatului Nou din Egipt», (II) «anii 1450 – 1400 î. H. ; numai la Cnossos», (III) «anii 1400 – în jurul anului 1250 î. H.» (SKGA, 19; cf. GEAT, 267 sqq.). După cum se ştie, în orizontul anului 1600 î. H., în Cogaion / Sarmisegetusa, are loc Reforma Zalmoxianismului. Pe calea-spirală „teluric-celestă“ a Solului către Dumnezeu, cale-spirală ce ducea din Sarmisegetusa, spre sud, până în Egipt, şi-apoi, „tot la dreapta“, până făcea ocolul Pământului (cf. PTAeth-2009, 17 – 84 / DoCos, 48 sqq.), revenind, în cel de-al cincilea an (de la aruncarea în trei suliţe a Mesagerului Celest), în capitala Pelasgo- > Valaho-Dacilor, desigur, Creta era o foarte importantă „haltă“, cu mulţi adepţi ai Zalmoxianismului. Şi în orizonturile anilor 1194 şi 1184 î. H., între care se datează războaiele Troiei, orizonturi temporale secundate de cele ale zămislirii epopeilor «Iliada» şi «Odiseea», de Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.), Pelasgilor-Dax > Daci – adică adepţi ai Zalmoxianismului –, din Creta, ca şi semenii lor din bazinul Dunării şi din Stepele Nord-Pontice – li se dusese faima de oameni sfinţi, „dumnezeieşti“.*
_________________
*Bibliografia de sub sigle :
DoCos = Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), «Cosmografie», ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi traducere din limba latină în limba pelasgă > valahă (dacoromână), de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara-România, Editura Waldpress (ISBN 978-606-614-239-7), 2019. DZal = Constantin Daniel, «Când a trăit Zalmoxis ?», în Almanul Coresi ’85 (coord. Dan Tărchilă, V. Copilu-Cheatră, M. N. Rusu, N. Stoie), Braşov, Ed. Asociaţia Scriitorilor, 1985 (pp. 3 – 7). GCiv = Marija Gimbutas, «Civilizaţie şi cultură» (traducere de Sorin Paliga ; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989. GEAT = «Gândirea egiptenă antică în texte», Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974. HIl = Homer, «Iliada» (traducere de G. Murnu ; studiu introductiv, note şi glosar de L. Franga), Buc., Ed. Univers, 1985. PTAeth-2009 = Ion Pachia-Tatomirescu, «Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares (Ister), primul european care descoperă America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan…», în lucarea «Cosmografii de martie», Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-973-85262-6-6), 2009, pp. 17 – 84. SKGA = V. V. Struve, D. P. Kallistov, Grecia antică, (traducere din limba rusă de Maria Gornstein, după ediţia din anul 1956 a Academiei din Moscova), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.
Lasă un răspuns