Dacă credem că în timpul epocii bronzului numărul populațiilor umane era unul redus, sau dezvoltarea societății era una de tip primitiv, se poate să ne fi înșelat. Iată că imaginile satelitare ne devoalează un adevăr irefutabil. Astfel mai mulți arheologi au descoperit o rețea de megastructuri în Europa Centrală – cele mai mari construcții observate înainte de Epoca Fierului. Un studiu care a analizat imagini din satelit și fotografii aeriene a fost realizat de arheologi de la University College Dublin, care au lucrat în echipă cu colegi din Serbia și Slovenia. Echipa a descoperit peste 100 de situri necunoscute până acum, aparținând unei societăți complexe, în peisajul din sudul bazinului Carpaților din Europa Centrală. Profesorul adjunct Molloy, a declarat: „Am testat descoperirile din imaginile din satelit pe teren, folosind sonde, săpături și prospecțiuni geofizice. Marea majoritate a siturilor au fost înființate între 1600 și 1450 î.Hr. și practic toate s-au prăbușit în jurul anului 1200 î.Hr., fiind abandonate în masă”. Folosirea de către societățile timpurii a unor incinte fortificate a servit drept precursor și influență probabilă pentru renumitele „hillforts” din Europa, care au fost construite pentru a proteja comunitățile în ultimele etape ale Epocii Bronzului. Unele dintre siturile mai mari erau deja cunoscute, cum ar fi Gradište Iđoš, Csanádpalota, Sântana și Cornești Iarcuri, cu toate acestea, analiza indică faptul că aceste imense fortificații făceau parte dintr-o rețea de comunități strâns legate și codependente care ar fi putut număra până la zeci de mii de persoane. Într-o lucrare publicată de arheologi în revista „PLOS ONE”, peste 100 de situri identificate în zona râului Tisa conduc la aceste comunități, care au fost denumite colectiv
„Grupul de situri Tisa” (TSG). Majoritatea acestor situri TSG se află la mai puțin de cinci kilometri unul de celălalt, ceea ce sugerează că rețeaua a fost de fapt o comunitate care a cooperat intens. Potrivit lucrării, TSG a jucat un rol semnificativ ca centru de inovare în Europa preistorică, servind ca un nod central al rețelei în perioadele de vârf ale micenienilor, hitiților și ale Egiptului din Noul Regat, în jurul anilor 1500-1200 î.Hr. Această dezvăluire oferă noi perspective asupra interconexiunilor din Europa în timpul mileniului II î.Hr. crucial, considerat adesea ca un punct de cotitură semnificativ în preistoria europeană. Cu toate acestea, în timpul declinului STG din 1200 î.Hr., tehnicile militare sofisticate și tehnologiile de terasament ale acestei societăți s-au răspândit în întreaga Europă, fapt evidențiat prin răspândirea culturii materiale și a iconografiei lor. Profesorul Molloy a declarat: „Înțelegerea noastră a modului în care funcționa societatea lor pune în discuție multe aspecte ale preistoriei europene. Suntem capabili să facem mai mult decât să identificăm locația câtorva situri cu ajutorul imaginilor din satelit și am reușit să definim un întreg peisaj așezat, cu hărți ale dimensiunilor și dispunerii siturilor, chiar și cu locațiile locuințelor oamenilor în cadrul acestora. Acest lucru oferă cu adevărat o imagine fără precedent a modului în care acești oameni din Epoca Bronzului trăiau unii cu alții și cu numeroșii lor vecini”.
Râul Tisa (în latină Tisia, în maghiară Tisza, în ucraineană Тиса, transliterat: Tîsa, în germană Theiß) este un râu care curge prin România, Ucraina, Slovacia, Ungaria și Serbia, apoi se varsă în Dunăre lângă Belgrad. Este cel mai mare afluent al Dunării, ca suprafață a bazinului hidrografic și lungime a cursului de apă și adună apele de pe o suprafață de 157.186 km². Tisa este râul colector al celor două râuri numite Tisa Albă și Tisa Neagră ce izvorăsc din Carpații Păduroși (Ucraina). În România curge pe o porțiune de 64,6 km la granița de nord a țării. Cea mai mare parte a cursului este pe teritoriul Ungariei și Serbiei unde, după ce colectează râurile din nord-vestul României, se varsă în Dunăre. Râul a fost cunoscut ca Tisia în Antichitate, numele sale latine erau Tissus, Tisia și Pathissus (Plinius cel Bătrân, 4.25). Tisa este un hidronim care provine din forma veche a limbii române, Titza, din care ulterior a derivat forma maghiară Tisza. Tisa curge pe o lungime de 965 km. Până la granița cu România, Tisa este limpede și curge iute, prin văi strâmte. Apoi, traversează Ungaria, unde curge mai lent; parcurge câmpiile întinse din Est și se întâlnește cu Dunărea pe teritoriul Serbiei. Ea separă cele două regiuni istorice Banat și Bačka (Bácska) din Voivodina. Este navigabilă, începând din Sziget, pentru vapoare doar din Szolnok; aceste vase ajungeau altădată până la Tokaj. Ieșind din Ungaria, Tisa intră în Republica Serbia, prin nordul acesteia, în provincia autonomă Voivodina. Se varsă, în cele din urmă, în Dunăre, prin stânga, în apropierea localității Stari Slank. Peste o sută de situri din epoca bronzului identificate în zona râului Tisa schimbă total cele știute până acum. Surpriza acestei descoperiri este mare. La toate acestea mai adaug o întrebare pentru specialiști: pe harta valurilor de pământ aflate pe teritoriul României, în partea vestică apar trei rânduri de valuri ce apără subcarpații. Cine le-a ridicat și de ce? Și poate astfel mai putem „citi” o pagină din istoria noastră adevărată… (G.V.G.)
Lasă un răspuns