Pe 17 decembrie a.c., adică în ziua în care a început zavera din 1989, realizatorul american John Florescu a lansat la Biblioteca Centrală Universitară filmul documentar „Tovarășu: Facerea, Gloria și Desfacerea unui dictator”. Am intrat cu multă rezervă în sală fiindcă știu care e percepția nasurilor subțiri asupra istoriei noastre recente, deși au profitat și în acel regim. Iar eu nu am fost activist plătit, nu mi s-a respectat dreptul la o repartiție echitabilă conform mediei de absolvire, nu am primit apartament gratuit, cum au luat majoritatea „oamenilor muncii” pentru că toașa Virginica Pripitu, președinta sindicatului comunist, o apropiată de-a Leanei, profund educată cu 4 clase, din biroul UGSR, mi-a zis deschis: „Nu sînteți om al muncii, toașu Patrichi.” „Este o cameră la internatul fabricii, vă rog să mi-o dați, nu am unde să-mi duc copilul…” „E plină de mucegai, nu se poate locui acolo…” „O zugrăvesc eu, o repar…” „Toașu Patrichi, noi ne gândim la sănătatea copilului dumneavoastră…” Cinismul inconștient al prostiei m-a afectat totdeauna cel mai mult.
Hai să văd și eu ce a făcut John Florescu, împreună cu o echipă de la PRO TV. Au filmat mii de ore, au cercetat arhivele trei ani și au vorbit cu sute de oameni. Ne-au prezentat al treilea episod și ultimul din acest documentar. Părea să mă dezamăgească și abia când am discutat cu el am înțeles ce a vrut să facă acest om pasionat de istoria orală, istoria fierbinte a clipei, studiată prin oameni care au fost martorii faptelor. Unii au aplaudat faptele lui Ceaușescu, alții și-au rupt cămeșa de pe ei: „Să se ridice în picioare nostalgicii din sală! Să se ridice în picioare cei care au aplaudat, vrem să vedem și noi cum arată!” M-am îngrozit când am văzut acele reacții guturale. („Vrem să-i vedem și noi pe cei care au votat pentru Călin Georgescu, vrem să știm cum arată!”, strigau unii pe la televiziunile libere după primul tur de scrutin.). Sigur, au trecut 35 de ani, dar cât ar trebui să treacă pentru a ne detașa de trecut, pentru a-l cerceta fără mânie?
Documentarul îi atribuie președintelui român o atitudine pe care el nu a avut-o niciodată: Ceaușescu i-ar fi spus lui Gorbaciov că trebuie invadate țările care se abat de la doctrina socialismului biruitor. „Ai fi de acord să intre și în țara ta?”, l-ar fi întrebat Gorbaciov zâmbind. În realitate, Nicolae Ceaușescu i-a spus ambasadorului sovietic Tiajelnikov să-i transmită lui Mihail Gorbaciov că trebuie discutată între conducătorii partidelor comuniste „deviația” din Polonia. Cum să admită tocmai Ceaușescu invadarea unei țări socialiste când el s-a ridicat contra sovieticilor după invadarea Cehoslovaciei din 1968, cu orice risc? Sigur că unii istorici contemporani susțin că și atunci Nicolae Ceaușescu „făcea jocurile Moscovei”…
„Pe mine m-a uimit Nicolae Ceaușescu, a spus John Florescu. A plecat dintr-o familie săracă de țărani cu 9 copii și a învins. A urcat până în vârful ierarhiei.” Așa a fost.
Și abia atunci am înțeles ce și-a propus autorul prin acest documentar. L-am întrebat prin ce se deosebește proiecția lui asupra perioadei de perspectiva construită prin cărțile lui Larry L. Watts. „Am discutat și cu domnul Watts”, m-a asigurat domnul Florescu. Este o cu totul altă privire de pe Potomac…
Un singur om a vorbit în film despre „realizărili” pozitive ale lui Ceaușescu: Dinu Săraru. Nu s-a sfiit, a amintit despre refacerea tuturor orașelor României, despre Canal, industrie, agricultură etc. În schimb, detractorii spun adevăruri care au fost și minciuni sfruntate, care merg pe cărare de zici că-s aievea. „Poate peste 50 de ani îl vom vedea altfel”, este de părere Ana Blandiana, o victimă certă de-a lui Gogu Rădulescu…
Filmul lui John Florescu este o realizare meritorie și ar fi bine să depășim mânia ca să putem discuta deschis despre istoria noastră recentă, despre mistificări și eroi, despre fapte și falsuri, fără tabuuri și interdicții impuse de la Buhuși…
