Nu, să nu credem că mai avem timp… Că va mai trece destulă vreme până când vor da la iveală următoarea spurcăciune din dicționarul lor de gheșefturi… Și că mai avem destule ceasuri să ne facem că nu vedem, iar dacă vedem că nu pricepem… Iar dacă se va dovedi că am înțeles, de la bun început chiar, că, de fapt, nu am putut să facem ceva… Așa o să mai tărăgănăm cu „nu am știut”, „nu am putut”, și, evident, „nu am fost lăsați” până se v-or mai usca niște ramuri de neam din bradul nostru „de la râm și ram”… De cândva… Unul deja atât de ostenit de așteptare că i s-au îngălbenit nu doar acele trecerii prin vremuri, ci însăși vremea… Timpul lui, timpul nostru…. Iar să mai credem, dară, că mai e timp să ne dormim somnul rațiunii, până la următoarea lor făcătură la adresa noastră, e de drept o nerozie imputabilă… Una a nevegherii, a nepăsării, a neștiinței despre ceea ce înseamna acel „râm și ram” pe care trebuia să-l transmitem la rându-l nostru generațiilor următoare ca însăși esență a existenței noastre aici…
Și vor trece repede zilele, nici măcar anii, până când o altă obrăznicătură neșcolită (și nici măcar una „de a lor”, pe tăietură dimprejur, ci tot de a noastră, „migrată” în cercul lor de aleși cu opisul trădării de neam și țară în loc de biblie la piept și inimă în piept), până când un alt nerușinat scârbavnic să ne spună că noi, de fapt, nici nu suntem români. Cel puțin, nu în sensul tragerii oiștei noastre de vatră de la daci și romani. Și poate atunci vom înțelege și marea capcană a puneri noastre unii contra altora, a latiniștilor și daciștilor, atât de înfocați și atât de bine încăierați de către aceia care de acum ne vor da lecții și despre originile noastre, arătându-ne că noi ne tragem, cu voia lor desigur, „de la ei”… Că așa scrie în făcătura lor de enciclopedie iudaică pe care au pus-o, alături de talmud și cahal, în vârful stindardului de agresiune asupra neamurilor, țărilor, teritoriilor.
Când or să ne spună dară că noi nu suntem urmași nici ai dacilor și nici ai Romei, ci aceia sunt ei urmașii lor, de sorginte evreiască, vom pricepe poate de ce nu trebuia să ne-ndulcim la bunătate și să nu-l fi coborât pe jidov de acolo de unde l-a urcat înțelepciunea înaintașilor. Pe horn. Când or să ne spună că noi ne tragem, de fapt, din ei, să nu ne bulbucăm ochii a mirare. Că nu ne va mai folosi oricum la nimic. Să ne gândim însă la deceniile din urmă (poate acelea chiar vremurile de pe urmă pentru noi) când i-am lăsat să ne invadeze cărțile, manualele, școlile și facultățile, izgonindu-ne istoria noastră pentru a-și pune, chiar la rang de adevăruri de necontestat, tânguirile lor documentate iar astăzi arhivate. Pentru că, acum, procesul de extirpare a ultimelor semințe de românism, cele ale devenirii lăsate de înaintași în brazdele continuității noastre de neam și țară, continuă… Și mult mai ușor… Căci am lăsat a ne fi îndepărtată poate chiar ultima opreliște prin vremuri. Am lăsat ca acel „Pe aici nu se trece” (nu prin cărțile și manualele noastre, nu prin orele de istorie, nu prin manifestările culturale), să devină o intersecție pentru acești venetici prea lăsați în libertate… Iar astăzi, văduviți deja de studiul Istoriei României în școli, curând și în paginile manualelor și cărților, în muzee și chiar anticariate (unde se va refugia poate Istoria României), se pregătește și acapararea Arhivelor Naționale ale României. Al unui pilon-esență fără de care nu vom mai avea acel punct, nu doar de răsturnare a teoriile diversioniste și provocatoare, dar nu vom mai avea nici pe ce să stăm ori la ce să ne raportăm.
Mișcarea a fost la fel de diabolică… Pe același calapod al „fragilității” unei victime continue, ungându-se cu bunăvoința și cumsecădenia noastră pentru a deveni suficient de alunecoasă spre a nu o mai putea prinde în falsitatea ei. Întâi au inventat „Arhivele pentru cercetarea holocaustului” (un fleac, am zis, nu-i grav), apoi le-au plasat sub efigia noastră, devenind „Arhivele României pentru cercetarea holocaustului” („cercetarea”, în fapt, impunerea unor hârtii și fotografii îngălbenite, dar nu neapărat în scrinul timpului), acum bătând pentru mâine cuiele pentru agățarea praporului peste Arhivele noastre, prin creșterea necontrolată a șarpelui spre a ne devora, de acolo, de la pieptul la care l-am adăpostit. Și chiar dacă însăși Legea arhivelor prevede clar că este vorba despre un fond cu misiunea „de a pregăti, selecționa şi păstra mărturiile documentare relevante pentru memoria şi identitatea naţională”, bibliorafturile pentru „documentarea” lor se bat deja cu mult dincolo acel „de la egal la egal” cu drepturile noastre la memorie și identitate. Devenind tot mai îndestulate prin mârșăviile legislativ-financiare la care s-au dedat generațiile de guvernații trădători ce nu ne-au lipsit… Iar așa cum invențiunea evreiască a devenit o „chestiune” care ne-a îngurgitat Istoria noastră, dreptul de a o face cunoscută urmașilor, la fel, și arhivele vor deveni tot o „chestiune” pusă în slujba lor.
Și nu, nu pentru a ne face evrei de un leat cu ei… Ci pentru a ne îndepărta și expulza pe noi de lângă ei… Ei, cei deja colonizați aici… Au început cu înstrăinarea noastră de neam și țară, de tradiții și vestigii, de reperele de demnitate și mândrie, și vor continua până se vor fi asigurat de alungarea noastră… Din acel aici devenit un al lor, cu noi slugi prin vremurile de ei decise…
Lasă un răspuns