După cum ne lăudam cu marii noștri inventatori, ne putem mândri și cu artiștii ce au așezat pe alte coordonate geografice talentul lor demn de a fi apreciat și pus în valoare din punct de vedere internațional. Când a debutat la Paris, acum o sută de ani, marea artistă Elena Zamora n-a dorit nici un ban, însă a vrut ca primul cântec să fie interpretat în limba română, iar ea să fie îmbrăcată în costum național. Aţi auzit de Elena Zamora? S-a născut în 1897 la Ploiești și a fost o mare cântăreață română care a atacat toate genurile de spectacol scenic: operă, operetă, vodevil, comedie muzicală, comedie și dramă, fiind foarte apreciată în străinătate, în special în Franța și Italia. A fost o femeie ambițioasă, care pentru a-și urma vocația, a reușit să surmonteze greutățile inerente unui start dintr-o zonă socială care n-a avantajat-o. În amintirile ei, marea artistă a explicat cum a reuşit să se impună pe marea scenă din Franţa. Câţi ar face aşa în locul ei?
„Era anul 1923. Zi de zi, colindam străzile Parisului, făcând audiții la diverşi impresari. Săptămâni în şir, deschideam ușile acestor impresari cu invariabilul dialog: „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”; „Aveți ceva pentru mine?”; „Nu, mademoiselle”; „Bonjour monsieur”; „Bonjour mademoiselle”. Făceam asta în fiecare zi, la zece impresari diferiți. Într-o dimineață, am bătut ca de obicei la uşa unuia din impresarii faimoasei vedete spaniole de pe atunci Raquelle Meller, care cânta în limba spaniolă la marele teatru „Palace Violettera”. Văzând că nu mi se răspunde, am crăpat puțin uşa. Și, fără să vreau am surprins o convorbire telefonică foarte violentă, din care am dedus că vedeta cerea dublarea gajului, adică în loc de 3.000, 6.000 de franci pe seară. Altfel nu vroia să mai joace. Atras un moment de scârțâitul ușii, impresarul a întors capul şi cînd m-a văzat a început cu o bucurie diavolească să înjure în receptor. Apoi m-a întrebat dacă aş fi în stare să cânt eu „Violettera” în locul marei vedetei, dar în franțuzeşte, aceasta fiind o veche dorință a publicului francez. Era ocazia cea mare care mi se oferea. Și bineînțeles am spus „da”. „Sper că n-ai pretenția să te plătesc cu 3.000 de franci cum o plătesc pe ea”. Am răspuns foarte demn. „Eu n-am nevoie de bani. Am destui”. (de mulți ce aveam, mâncam numai la prânz). Acest răspuns cu totul neaşteptat stârni interesul impresarului, şi cum el era un businessman clasic, profitor şi hapsân, îşi frecă mâinile de bucurie. Dar, înainte de a-şi reveni am adăugat: „Da, nu cer niciun ban, în schimb vreau să fiu plasată în acelaşi loc în program unde era Raquelle Meller, să am aceeaşi reclamă, aceleaşi mari afişe, iar pe frontispiciul teatrului în locul numelui ei luminat a giorno să fie trecut numele meu, cu adăugirea cuvintelor „Zamora la Roumaine”. Becurile care vor lumina această reclamă să fie de trei culori: roșu, galben și albastru. Și primul cântec să-l cânt în costumul meu național, în limba română”.(Acest lucru l-am făcut apoi în toate țările şi orașele lumii prin care am cântat). Bineînțeles el a acceptat tot, mai ales că nu-l costa nimic. Imediat mi-a întins o hârtie s-o iscălesc (ca nu cumva să mă răzgândesc) în care scria clar „fără salariu” şi adăuga „timp de 6 luni”. Mă legase bine la gard – îşi zicea el. Dar eu eram aceea care câştigam. Dacă n-aș fi știut să folosesc această ocazie, niciodată n-aș fi putut avea un asemenea debut, cu o asemenea reclamă, într-un teatru aşa de mare. Unde mai pui că cei 60 de franci pe seară pe care îi trecuse în contract pentru florile care le împărteam spectatorilor erau pentru mine o avere. După acest debut, cu atâta vâlvă în jurul lui, au început să curgă angajamentele. Am jucat la Teatrul Empire, apoi la Moulin Rouge, Moulin de la Chanson, Theatre de dix heures, Theatre Furay şi Olympia, la marele Teatru de Operă comică şi Operetă „Gallé Lyrique”. După terminarea contractelor cu Parisul, am plecat într-un lung turneu în toată Franța, apoi în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Elveția, Austria, Ungaria), pe urmă în Africa (Algeria, Tunisia) și din nou în Europa…”
Elena Stănescu (numele ei adevărat) s-a născut în Ploiești. După primii ani ai copilăriei petrecuți în orașul natal, familia ei s-a stabilit la București. Aici, Elena a urmat studii de canto la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Elena Stănescu a debutat la vârsta de 17 ani, într-o trupă de voluntari care cântau pentru soldații răniți în timpul războiului, condusă de George Enescu, alături de Maria Ventura, Zavaidoc și Fănică Luca. Împreună, au participat la spectacolul în care a fost decorată Ecaterina Teodoroiu, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. Primul rol a fost pe scena Teatrului Național din Iași, în opereta „Mam’zelle Nitouche”. În anii ce au urmat, Elena Zamora a jucat pe scenele bucureștene în mari succese revuistice, precum „Di Granda”, „Extemporalul” sau „Băiat de viață”. La debut şi-a schimbat numele de familie cu unul de scenă, în urma unei întâmplări. Decizia de a-şi schimba numele nu i-a aparţinut. „Comand afişele, dar pe ele nu scriu Elena Stănescu, ci Elena Zamora (un cartier din Azuga – n.a.). Această idee de a o feri de un nume banal, datorită căruia să fie mereu confundată cu altele, o mai avusesem eu şi cu alţii, de pildă cu G. Timică (Mitică Georgescu), iar numele bine ales şi poetic de Zamora mi-a venit spontan. În seara premierei, Elena Zamora a obţinut un mare succes”, își amintea celebrul actor de operetă Niculescu-Buzău, în volumul „Suveniruri teatrale”. Printre partenerii ei de scenă s-au aflat: Lucia Calomeri, Ion Armășescu, Gheorghe Timică, Constantin Tănase, Alexandru Critico, Ion Manu, Victor Antonescu, Mia Teodorescu și Nicolae Niculescu-Buzău.
În 1922, Elena Zamora a plecat în Paris, unde a debutat pe scena Teatrului „Palace”. Au urmat spectacole susținute în Franța și colaborări cu artiși români precum Zavaidoc și Constantin Tănase. Tot în această perioadă, a cântat în turnee în diferite țări europene, dintre care cele mai multe reprezentații le-a susținut în Italia, unde a revenit de trei ori de-a lungul vieții. Revenită în țară, a jucat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, care pe atunci se numea Teatrul Cărăbuș. Pe lângă activitatea în domeniul teatrului, Elena Zamora a realizat o serie de conferințe radio alături de poetul Horia Furtună și de pianistul Alfred Pagony. În 1964, Elena Zamora a publicat volumul autobiografic „Am slujit cântecul: amintiri după 50 de ani de teatru.” Pentru întreaga sa activitate a fost distinsă cu titlul de „Artist Emerit”. Pentru amintirea carierei sale prodigioase amintim rolurile reprezentative interpretate: Mam’zelle Nitouche de Florimond Ronger; Baba Hîrca, operetă de Alexandru Flechtenmacher pe text de Matei Millo; Péricola de Jacques Offenbach; Vânzătorul de păsări de Carl Zeller; Faust de Charles Gounod; Manasse de Ronetti Roman; Clareta-n concentrare; Di Granda; Țara lui Hűbsch; Extemporalul; La mascotte de Edmond Audran; La fille de Madame Angot de Charles Lecocq; Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart; Florette și Patapon de Maurice Hannequin; Zvăpăiata de Walter Kollo; Ura Cărăbuș de Nicolae Kirițescu; La lozul Cărăbușului de Nicolae Kirițescu; Nevasta pantofarului de Federico Garcia Lorca; N-a fost nuntă mai frumoasă de Nicolae Kirculescu; Aculina de Iosif Kovner; Ana Lugojana de Filaret Barbu; Culegătorii de stele de Florin Comișe; Lăsați-mă să cânt de Gherase Dendrino; Liliacul de Johann Strauss. Pe lângă titlul de Artist Emerit, celebra artistă a mai primit și „Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a” (la 12 septembrie 1968) „pentru merite deosebite în activitatea muzicală”.
Criticul N. Irimescu o apreciază pe solista Elena Zamora drept „cântăreață-poetă, vedetă a operetei și vodevilului de odinioară”, cu un bogat palmares internațional și care s-a bucurat de succes în toate genurile de teatru. Victor Eftimiu remarcă, pe lângă talentul ei interpretativ, și aptitudini poetice, ceea ce, potrivit acestuia, conferă autenticitate rolurilor pe care le interpretează, indiferent de genul abordat. Se stinge din viață pe 25 iulie 1974, continuându-și turneul musical în sferele cerești. Să îi purtăm o amintire vie trecând-o în lista artiștilor nemuritori de pe aceste plaiuri, așa cum ea a urcat pe scenele pariziene în costum popular, cântând în românește, reprezentând sufletul și tradiția poporului nostru.
Lasă un răspuns