În nord-vestul României, locuitorii conviețuiesc cu o lume a simbolurilor pe care specialiștii n-au reușit să le deslușească decât parțial, trecându-le ca atare, cu ușurință, în registrul tematic al decorului general. Este și cazul artefactelor și însemnelor așa-zis „celtice” care însoțesc aceste opere, atât la nivelul culturii materiale, cât și al celei imateriale (muzica populară veche pentadică din Maramureș, decorul sculptural ș.a.). Crucea înscrisă în cerc reprezintă semnul de stabilitate al planetei noastre, care se poate „rostogoli” din când în când, ca o minge, pentru că este posibil să fie goală la interior („ca un balon de spumă amăgitor”). Este un vechi simbol al Geților de Aur primordiali, ca și crucea egipteană, care are o toartă la partea superioară spre a fi agățată de cerul mișcător, ca și trifoiul cu patru foi (Norocosul), ca și balansoarul pe care se află zeitatea conducătoare, sau cârjele – bastoane – sceptru în care se sprijină conducătorii. Rămâne în sarcina generațiilor viitoare, așadar, să își explice misterul pietrelor fasonate din pădurea de la Lechința, al crucilor „celtice” din cimitire sau de pe porțile din Maramureș, al „coarnelor de berbec” și, de ce nu, al motivului „pomului vieții”, știut fiind că celții venerau natura, fiind adepții unei culturi animiste. Totuși Geții de Aur primordiali cu a lor Religie Veche Valaho – Egipteană puneau înaintea tuturora existența regnului vegetal, cu Pomului Vieții și ai săi „Oameni Frunze”.
Exponatul Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, regăsit în Expoziția de Bază a Clădirii Pavilionare la secțiunea dedicată venerării morții în Maramureș (poate o reminiscență a cultului strămoșilor) este un monument funerar, semnalat de către artistul fotograf Ilie Tudorel, artefact pe care apoi, cu sprijinul lui Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, din Maramureș și al părintelui Viorel Porumb de la parohia Năpradea, a putut fi strămutat într-o expoziție, devenit astfel unicat în instituțiile de gen din țara noastră. Piatra în sine, luată de lângă gardul interior al cimitirului vechi din Năpradea, județul Sălaj, are o înălțime de 70 de centimetri, o grosime de 13 centimetri, o lățime a circumferinței de zece centimetri și o lungime a brațelor crucii (rămasă înscrisă) de 46 centimetri. Materialul din care a fost cioplit inestimabilul monument este o gresie comună, un tuf vulcanic, la îndemână în zonă, iar cele trei brațe ale crucii care au fost în afara cercului cu jumătate din mărimea lor, au rămas expuse vântului și intemperiilor, dispărând odată cu trecerea timpului. Nouă, admiratorilor de azi, ne rămâne să ne minunăm de măiestria meșterului pietrar care a prelucrat-o, la acea vreme, cu uneltele acelui timp… Astfel de cruci celtice de piatră au mai fost inventariate de către artistul fotograf Ilie Tudorel încă în 30 de localități din județele Maramureș și Sălaj, în total peste 70 de artefacte, iar eu pot adăuga că în toate cimitirele vechi din Maramureș există cruci de factură celtică, de o frumusețe înrobitoare, veșnică, realizate din lemn, deoarece acesta era materialul de lucru al zonei etnografice. Se știe că un obiect de utilitate umană sau de decor ajunge să fie exponat în muzeu abia atunci când își pierde utilitatea pentru care a fost izvodit. Constantin Brâncuși, poate cel mai mare făuritor de unelte și opere de artă credea în numinosul acestora, în faptul că desăvârșite, ar putea să aducă ghinion, în primul rând, creatorului lor; de aceea, el le lăsa „puțin” neterminate, iar acest rol în cazul unor exponate este preluat și îndeplinit de către neiertătoarea patină a timpului, ceea îi dă un farmec aparte, îmbiindu-ne să credem în promisiunea veșniciei. Această cruce „celtică” a fost adusă în muzeu de Dr. Ilie Gherheș, șef secție Etnografie – Muzeul Satului. în data de 5 iulie 2015 și de atunci vă invită la un strop de meditație, în expoziție.
Crucea celtică mai este cunoscută și sub numele de „Crucea lui Odin”. Simbol al celților din fosta Irlandă și Scoția, marchează atât creștinismul sfântului Patriciu, cât și străvechea figură mitică a celților – Manannán mac Lir. Dar în nordul Europei a existat Dacia Nordică (Dania) de care vorbesc barzii și oficialii. Cele mai vechi dovezi arheologice ale existenței celților – spun istoricii – este un monument funerar din vestul Germaniei, vechi de peste 3500 de ani. În ziua de astăzi este folosită în mod curent de reprezentanții mișcărilor de extremă dreapta. Inițial a fost promovat de Ku Klux Klan, însă ulterior a fost preluat de National Front în Anglia și de alte mișcări extremiste. Despre celți se spune că au fost un popor complex, sofisticat si puternic din centrul și nordul Europei, din jurul anilor 750 î.Hr – 12 d.Hr. Numele de „celți” a apărut deabia în secolul al XVIII-lea. Aceasta denumire este modernă și este folosită pentru mai multe triburi ce trăiau în zona Britaniei în timpul Epocii de Fier. Ei se putea numi și altfel. Ce au constatat specialiștii? Că, pentru celți simbolurile jucau un rol vital incredibil, fiind extrem de puternice în viața lor și având o mare semnificație. Simbolurile reflectau credințele celtice și tradițiile. Poveștile din spatele simbolurilor au fost păstrate și transmise din generație in generație cu ajutorul barzilor și povestitorilor, permițând moștenirii celtice să dăinuie și astăzi (pentru cine și-a explicitat-o). Simbolurile lor sunt folosite chiar și în modelarea bijuteriilor, ele reflectând natura unor subiecte importante precum dragostea, înțelepciunea, războiul, loialitatea, energia și multe altele. Multe din lucrurile obișnuite din fiecare zi pe care credem că le înțelegem pot ascunde multe secrete ascunse. Deținând cheia acestor cunoștinte putem avea o nouă viziune asupra vieții, un alt fel de a vedea lumea, o perspectivă antică a strămoșilor noștri.
Dintre aceste simboluri antice putem aminti „Crucea lui Brigid”, care este mult mai veche decât data apariției creștinismul (crucea a devenit simbolul creștinismului prin sec. VI – VII). Sf. Brigid, cunoscută și ca „Maria din Gael” este fondatoarea primei mănăstiri irlandeze în Kildare. Ea s-a născut în Dundalk în 450 și a fost acreditată cu nașterea acestui simbol care îi poartă numele. De obicei este făcută din paie (conform naturii; trecătoare). Zeița celtică Brigid – fiica marelui zeu Dagda și una dintre Tuatha Dé Danann – a fost gradual schimbată de creștini în sfântă în timpul Evului Mediu. Crucea lui Brigid era folosită pentru a ține departe răul, focul și foamea din casele unde este folosită. Potrivit vechilor tradiții irlandeze, spirala din crucea lui Brigid invocă Steaua Nordului și modelul pe care Carul Mare îl face pe cer în cursul unui an. Simbolul irlandez al dragostei este asociat cu legenda lui Claddagh, un sat de pescari lângă Galway. Potrivit legendei, un tânăr, numit Richard, pescuia pe mare cu alți bărbați din familia sa, când au fost capturați de pirați și aduși în Africa, ca sclavi. Anii au trecut, mulți dintre pescari au murit, dar Richard voia cu adevărat să se întoarcă la iubita sa în Irlanda. Pentru a-și menține speranța, Richard fura în fiecare zi mici bucățele de aur din atelierul stăpânilor săi. Anii au trecut și Richard a reușit să facă un inel din acestea. Speranța sa era să se întoarcă în orașul său natal și să îi dăruiască acest inel iubitei sale. Nu se știe cum a scăpat Richard, sau cum și-a câștigat libertatea și s-a întors pe pământurile natale. Aici a aflat că iubita îi fusese credincioasă în tot acest timp și îl așteptase. El îi va dărui Inelul Claddagh. Modelul apare nu numai în inele, dar și în alte tipuri de bijuterii. Inima din el simbolizează iubirea lui Richard. Coroana reprezintă loialiatea sa, iar mâinile ce le unesc simbolizează prietenia, fundația dragostei.
Trifoiul cu patru foi sau „Planta Shamrock” este cea care crește pe dealurile Irlandei. Sf. Patrick, sfântul patron al Irlandei, a făcut această floare faimoasă și astăzi este simbolul Irlandei – trifoiul cu patru foi. Este floarea națională a Irlandei cu mare semnificație încă din timpul druizilor. Legenda spune că Sf. Patrick a folosit trifoiul cu trei frunze pentru a explica Sfânta Treime păgânilor în timpul misiunii sale creștine în Irlanda. Celții credeau că tot ce este important în lume vine în număr de trei, precum cele trei domenii ale pământului, cerului și mării, cele trei vârste ale omului și cele trei faze ale lunii. O plantă cu trei frunze era foarte prețuită. La Geții de Aur întâlnim simbolul „Trifoiului cu patru foi” (Floarea scut sau Norocosul). El apare pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma (Italia), în pictura mormântului getic de la Sveștarii (Bulgaria), dar și în sculptura Monumentului Triumfal de la Adamclisi.
Ca multe alte culturi antice, vechii celți aveau propria versiune a Copacului Vieții. Celții credeau că acești copaci erau strămoșii omului și aveau conexiuni cu lumea cealaltă (prin rădăcini). Cei mai sacri copaci erau stejarii. Celții își bazau alfabetul Ogham pe acești copaci, numind fiecare caracter dupa un anumit copac special. „Crann Bethadh”, copacul celtic al vieții este adesea reprezentat cu ramurile atingând cerul și rădăcinile înfipte adânc sub pământ, simbolizând credința duizilor de legătură între cer și pământ. Un alt simbol interesant este „Omul Verde” – poate fi găsit în arhitectură în Irlanda și Britania, de obicei în clădiri religioase. Cunoscut și ca „Omul din Copac”, Derg Corra, Viridios, „Jack cel Verde”. Simbolul reprezintă vegetația înfloritoare în primăvară și vară, renașterea acesteia. Venind din vechiul Osiris al Vechii Biserici Valaho – Egiptene – zeul cu pielea verde – cel făcut din pământul în care încolțește sămânța – simbolul a trecut în Sfântul Gheorghe, cel ce învinge vicisitudinile și deschide primăvara, cel cu frunzarul de fag. Triskele este un antic simbol irlandez vechi de 5.000 de ani, dar întâlnit foarte des și pe pământul patriei noastre, sau al Bulgariei. El reprezintă unitatea cifrei trei, sacră la celți. În cazul celților, cele trei elemente sunt fizicul, mentalul și spiritualul. Deasemenea, simbolizează viața eternă, curgerea naturii și creșterea spirituală. Celții credeau că totul vine în număr de trei. Simbolul poate fi găsit la „Newgrange” și datează din perioada Neoliticului (3.200 î.Hr.). El apare și pe monede și vasele de lut în Grecia Antică. Triska este simbolul Siciliei, veche colonie grecească. Triskele reprezintă un simbol pre-celtic ca design, datând dinaintea celților stabiliți în Irlanda. Dar este încorporat în cultura celților și apare frecvent în arta lor. Simbolul reprezintă de fapt mișcarea continuă a apei, pământului și cerului. La noi apare în modelul aplicelor din tezaurele princiare geto-daco-trace din aur și argint (Agighiol, Peretu, Craiova, etc.).
Crucea numită „celtică” predatează creștinismului oficial. Când anume a fost asociată această cruce cu celții nu știm exact. O legendă creștină spune că ea a fost formată de Sf. Patrick în timp ce aducea creștinismul druizilor. Druizii venerau o mare piatră circulară, iar Sf. Patrick, văzând importanța acestei pietre, a desenat o mare cruce prin mijlocul ei, pentru a o binecuvânta. Din acest act, cele două culturi (păgână și creștină) au combinat forma actuală a crucii celte. Crucea reprezintă creștinismul (din sec. VI – VII; până atunci simbolul acestei religii era peștele; crucea era un simbol mortuar, al execuțiilor), iar cercul reprezintă viziunea eternității la celții, fără început și fără sfârșit (cercul Uroborus, sau Șarpele care își mușcă coada). Simbolismul din spatele crucii este tot învăluit în mister. Se crede că este un simbol al credinței și culturii. Potrivit anumitor surse, crucea celtică reprezintă cele patru direcții: nord, sud, est, vest și cele patru elemente: pământ, foc, aer, apă. Awen – simbolul iluminării divine – este un simbol neo-druid al balanței. Simbolul apare în „Mabinogion” de Charlotte Guest. Aceasta este o traducere a unor vechi povești galice și folclor legat de legendarul rege Arthur. Variate grupuri neo-druidice au diferite interpretări ale acestui simbol. Cele trei linii sunt legate de pământ, mare și aer, trup, minte și spirit, sau iubire, înțelepciune și adevăr. Awen reprezintă inspirația, adevărul. Este un simbol divin al iluminării fără de care nu poți afla adevărul. La geto – daci întâlnim pandantivul „cu trei cuie de argint”, având aceeași semnificație, dar și – se adaugă – libertate. „Triquetra” este cunoscută și ca „Nodul Trinității”, acesta seamănă cu Nodul lui Hercule (nodul lui Isis, Gordian, etc.), vechiul simbol antic al infinității. Triquetra este construit dintr-o linie continuă ce se întrepătrunde, simbolizând începutul fără de sfârșit, o viață spirituală eternă. Celții credeau că toată viața are trei stagii (perioade). Deasemenea, credeau că există trei elemente de bază, trei tărâmuri, trei relații între trecut, prezent și viitor. „Triquetra” este uneori desenată în interiorul unui cerc, simbolizând uniunea „indestructibilă” a părților. Cumva preluată din Vechea Religie Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali, religia celților (sau cum s-or fi chemat ei, pe vremurile acelea; să le zicem europeni), făcea trimitere tot la protejarea naturii, a regnului vegetal, ca bază a celorlalte regnuri existente. Mișcarea haotică a planetei noastre la un moment dat, a celorlalte corpuri cerești din sistemul solar, sau chiar a Soarelui, a făcut ca planeta să explodeze precum un pop-corn. De asemenea, trecerea unor praguri ale timpului (când timpul s-a contractat (ca în zilele noastre) sau s-a diluat – extins) a făcut să pierdem contactul cu realitatea pe care o știm. De aceea au apărut religiile și filosofiile de viață, din nevoie de explicitare și de „trimitere” în timp a unor presemnale ce pot preveni cataclismul total și salva specia umană, cea care nu mai are presentimentul a ceea ce va veni, a viitorului care „se țese” încontinuu.
Lasă un răspuns