Hai, veniți de le luați! Că geaba’ le avem noi! Ca artefacte, ca simboluri, ca imagini de țară și de vatră strămoșească… Dacă nu sunt trecute prin „pnrr”, nu le putem fura… Nu putem șterpeli și noi ceva, ca mărunțiș măcar… Dar prin sau măcar pe lângă alții, putem facem comisioane din blaturi și blaturi din comisioane… Cam asta este reacția Ralucăi de cucut’ Vuitton! Zisă și ministăreasa Culturii… Și care ar trebui să apere, chiar și cu mintea-i goală de rosturi și simboluri, patrimoniul țării… Simbolurile românismului și imaginea românității a tot ceea ce ajunge în lume… O duduie ce nu vede posibilitățile reale pentru țară din însăși existența și apartenența acestor simboluri chiar cunoașterii și drepturilor noastre antropologic-identitare, ci din șansa potrivirii cu un furt din identitatea noastră… Că acolo se găsește o oportunitate și pentru noi, zice ea! În ceea ce au ne-au furat alții! Și nu, nu prin procese și cereri de despăgubiri și prejudicii din care, poate, să reușim a conserva, reface și pune în valoare alte părți de patrimoniu național, ci prin discuții amiabile cu acești lotri „de Vuitton”.
Să vorbim, zice madam Cucute, frumos cu dânșii, să avem și noi acces la resturile de după fructificarea furtului. Că, dacă tot au furgășit și au pus în valoare (și nu ca mărunțiș de casă) un model de cămașă din Mărginimea Sibiului, de ce să nu-i luăm cu frumosul, că poate primim și noi ceva de tain, nu?!…
Dar de ce să-i lăsăm să se chinuie să ne fure patrimoniul, ca imagine, ca simbolistică, ca reper al vechiului într-un nou pe care noi nu știm a-l ambala, și apoi să stăm la taclale și cerșeală să ne dea și nouă un cap de ață din furtul de straie?! Nu mai bine le dăm direct dreptul de utilizare a simbolisticii din și chiar de patrimoniu?! Iar apoi vedem ce știu ei a face dară cu astfel de valori și identități… Simboluri atât de rare într-o lume tot mai goală, tot mai anostă, tot mai plină de kitsch -uri și falsuri încât preluarea, poate „împrumutarea”, dar, în cele din urmă, însăși cuprinderea pe de-a întregul în dreptul lor de folosire a unor simboluri să devină, de-a dreptul, o acaparare în forță a acestor altfel de resurse de țară…
Căci, tot ceea ce ne este furat acum, ca imagini, ca simboluri, sunt parte din patrimoniul nostru, din zestrea noastră, din moștenirea de Panteon de care ne rupem singuri, la propriu, și ne dezmoștenim pe generații… Chiar dacă știm că este ultimă resursă vie de mâine, ultima într-o lume tot mai epuizată, mai golită de orice… Aproape și de viu…
Și totuși, deși deplasată ca atitudine de acord tacit al furtului deloc tacit, reacția ministăresei de la Cultură nu are a ne surprinde… Și nici poziția ei atât de deschisă și prietenoasă față de raptul de imagine și simboluri făcut de casa de modă, care a luat simbolistica unei cămăși de patrimoniu și a transformat-o într-un curent de sezon. Și chiar dacă ar fi trebuit să se adreseze instituțiilor de protejare a patrimoniului universal, ori tribunalelor de drept patrimonial și identitar, Raluca Turcan a clamat de la sine o bunăvoință de bulă de damă papală, că poate o îmbracă, nu-i așa?!, respectiva casă de furt la modă în țoale, și aici, și dincolo de acest lumesc tot mai șters simbolistic, blajina rugându-i pe hoți să ne dea și nouă o bucată din „cașcavalul” de oportunitate de casă pe care l-au făcut prin linia de modă „furt din România”.
Sigur, degeaba i-am explica duduii cucută asimbolistică (și chiar asemiotică în limbajul cu sine!) faptul că bluza tradițională furată de lotrii de la „Vuitton” nu este o simplă țoală… Iia furată de casa de modă este în sine parte din astralul vetrei strămoșești, cu simboluri de patrimoniu și de panteon național. Oricum, nu ar înțelege cucoana cucută de cultură. Pentru că, așa cum viața la guvernare e de prea multă vreme un talcioc pentru buzunarele politicienilor și guvernanților, și reacția duduii țață-floarea pe cultură este pe măsură…
Lasă un răspuns