Sfinții Închisorilor din perioada comunistă sunt semințele vii ale credinței sădite cu rost în pământul însângerat de dictatura comunistă, care au rodit datorită jertfelniciei lor pentru Hristos în inimile generațiilor contemporane de români. Nu vreau să par un filetist, dar putem afirma cu tărie că Sfinții Închisorilor sunt pentru poporul român asemenea Sfinților Părinți pentru ortodoxie. Sfinții Închisorilor sunt modele harice de urmat, iar mucenicia lor reprezintă un adevărat îndreptar de spovedanie și de trăire întru Hristos. Lupta lor biruitoare cu răul, dusă până la capăt pentru credința creștină în gulagul comunist, este calea și modelul de urmat pentru tinerele generații de azi. Valorile creștine s-au decantat prin „rugul aprins” al credinței în „subterana” comunistă, ieșind din închisori adevărați mucenici și martiri ai neamului nostru, devenind și sfinți de pictat pe pereții bisericilor noastre ortodoxe. Sfinții Închsorilor sunt considerați de popor adevărați sfinți populari, care vor fi mai devreme sau mai târziu – în timpul creștin înveșnicit – canonizați de către Biserica Ortodoxă Română. Lupta acestor mucenici și mărturisitori pentru credință și neam este exemplu pentru românii contemporani și singura cale mântuitoare de urmat, atât pentru mireni, cât și pentru clerici.
În „Fericiri”, Mântuitorul Nostru Iisus Hristos transmite apostolilor și, prin ei, nouă că „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Doar cei cu inima curată îl pot vedea pe Dumnezeu. Fără curăția inimii și fără gândul limpede nu-L poți vedea pe Dumnezeu.„Este cu neputinţă să ne curăţim inima, de nu ne vom curăţi mai întâi toate celelalte simţiri ale sufletului şi ale trupului nostru. Dacă o singură simţire sau o singură putere a sufletului se va întina, îndată întinăciunea ei se întinde şi aleargă la inimă. În ce chip se întinde şi aleargă linia fiecărui cerc de la centrul său cel din mijloc şi centrul dă fiinţă liniilor cercurilor ce ies dintr-însul, tot astfel, întinându-se inima, îndată împărtăşeşte şi împarte întinăciunea şi la toate celelalte simţiri şi puteri ale sufletului. Cel care are inima curată, este mult mai sporit duhovniceşte decât cel cu mintea curată de gânduri rele”, ne-a lăsat un cuvânt frumos în acest sens părintele Cleopa. (Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 142). Parafrazând, putem afirma că Sfinții Închisorilor au fost acei români creștini „curați cu inima care L-au văzut pe Dumnezeu”, acolo în catacombele întunecoase ale temnițelor comuniste, unde părea că doar întunericul conduce pușcăria și lumea. Ne-au rămas atât de frumoase și înălțătoare mărturii din subterană”, despre întâlnirea martirilor și mărturisitorilor creștini cu Dumnezeu. În temnițele comuniste metanoia a fost un fenomen legat de mucenicie. Doar cei „curați cu inima” îl vedeau pe Dumnezeu. Preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a trecut prin experimentul Pitești – cel mai cutremurător experiment din gulagul comunist și autorul predicilor „7 cuvinte către tineri”, spunea despre Valeriu Gafencu că „nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu”. Cel numit „Sfântul Închisorilor” de către Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, a văzut la penitenciarul – sanatoriu Târgu Ocna pe Maica Domnului. Momentul de urcuș duhovnicesc din preajma Crăciunului a fost scris de prietenul Ioan Ianolide: „Valeriu [Gafencu] a plecat ochii și mi-a spus liniștit: – În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci ea mi-a spus: `Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!` Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.” Întâlnirea cu Maica Domnului este o mărturisire zguduitoare și testamentară, că Maica Domnului nu ne lasă niciodată să cădem în brațele întunericului. Doar prin credință și mărturisire ne vom ridica în Lumina mântuitoare a Învierii, ca persoană și neam pentru a deveni Fiii lui Hristos. Singurul țel al poporului credincios este întâlnirea cu Dumnezeu la Judecată de Apoi, pentru că „Biruința va fi a Fiului meu”. Este mesajul lăsat românilor de Maica Domnului prin „vasul înduhovnicit” al Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu.
Tăria credinței și jerfelnicia acelor tineri anticomuniști a fost un catharsis istoric pentru poporul român subjugat de ideologia atee. În închisorile comuniste, unde metodele barbare de reeducare în stil sovietic s-au implementat pentru distrugerea personalității umane ca și Chip al lui Dumnezeu, a existat o elită românească mărturisitoare care a rezistat apocalipsei sociale și ideologice. În această catacombă a forțelor întunericului, mărturisitorii creștini au văzut „Lumina de zăpadă”. O mărturisitoare care a trecut, rugându-se neîncetat, prin gulagul comunist a fost Aspazia Oţel Petrescu, fiind închisă 14 ani în temnițele comuniste, cei mai mulți în temuta pușcărie Mislea a cărei mărturii sunt revelatoare. După cum mărturisea „rugăciunea i-a salvat viaţa” şi Dumnezeu a ajutat-o să treacă peste toate greutăţile. „Eu l-am văzut pe Dumnezeu ca pe un izvor care scaldă creaţia”, spunea adesea cu lacrimi în ochi Aspazia Oţel Petrescu. Această mucenică întru Hristos a trăit în închisoare „bucuriile suferinței” cum ar spune părintele Dumitru Bejan și L-a văzut pe Dumnezeu în întunericul de la izolator, în „groapa cu șobolani”. Mărturia harică a Aspazei Oțel Petrescu este mântuitoare. „Eram pusă în cătuşe, cu mâinile la spate, incapabilă să mă apar de şobolani dacă începeau să se urce pe mine. Aveam două alternative: rămân acolo şi mă ronţăie şobolanii sau bat în uşa cu disperare şi să le spun tot ce vor. Mi-am dat seama că n-aş putea să stau imobilă, ei să mă roadă eu neputând să mă apăr“. Se afla în situația disperată în care trebuia să aleagă între a fi mâncată de şobolani sau a turna la Securitate alţi oameni care să-şi piardă libertatea, Aspazia Oţel Petrescu alege calea rugăciunii. Îşi lasă din nou destinul în mâna lui Dumnezeu. „Am zis «Doamne, nu mă lăsa!» Mi-am dat seama că sunt într-o situaţie limită, că eu de la mine nu am putere. În acel moment, nu ştiu cum s-a petrecut, m-am trezit dintr-odată într-o mare de lumină albă. Am simţit că această lumina mă conţine în ea, mă cuprindea pe mine şi-mi dădea o stare de fericire, n-am cu ce să o compar“. „Unul din şobolani a urcat spre mine, dar s-a oprit la jumătatea drumului şi eu m-am confruntat cu ochii lui. Ochii aia au fost pentru mine ochi demonici. Şobolanul care m-a privit era Diavolul, nu şobolanul. Mi-au sugerat nimicul înfiorător, golul imens în care poţi să te prăbuşeşti“. Aspazia a avut un mare regret „că n-am putut să fiu un înger în trup“. Aspazia Oțel Petrescu l-a văzut cu inima curată datorită jertfelnciiei și rugăciunii pe Dumnezeu ca Lumină. Doar cei cu inima curată în starea de grație a rugăciunii îl pot vedea pe Dumnezeu. Ubicuitatea divină era o paradigmă în temnițele comuniste. Este paradoxul gulagului comunsit. A dat lumii un sinaxar de sfinți datorită jertfelniciei și credinței celor închiși. Mărturiile Sfinților Închisorilor sunt harice și inspirate de Duhul Sfânt.
Sfinții Închisorilor sunt într-adevăr Sfinții Părinți ai neamului românesc. Să înțelegem asta. Istoricul comunismului, Marius Oprea susținea că la Sfinții Închisorilor „Credința în Dumnezeu era la loc de frunte, pentru că principala valență a comunismului era ateismul”. Batjocorirea celor sfinte și a bisericii era o politică de stat în regimul comunist. Totalitarismul bolșevic a încercat să-l rupă pe om de Dumnezeu. Mărturisirea credinței chiar cu prețul vieții a devenit un crez mistuitor pentru cei închiși de către comuniști. Torționarii comuniști au încercat din străfundurile luciferice ale forțelor întunericului să zdrobească credința întru Hristos a celor închiși. Cei care au rezistat „căderii”, și lepădării de credință solicitată de torționari, au devenit martiri, mucenici sau mărturisitori. Mulți români închiși în gulagul comunist nu au renunțat la credința în Hristos și au murit ca mucenici și au suferit ca martiri. Ei au devenit Sfinți ai Închisorilor. Mărturisitorii, cei care nu au urcat la ceruri sub torturi, au ieșit neînfrânți și biruitori de pe poarta închisorilor rostind tare și răspicat credința în Hristos și nădejdea în libertatea poporului credincios.
Călugărul Gherasim Iscu de la Tismana – coleg de suferință cu Valeriu Gafencu și torturat sălbatic de gardienii comuniști fără să cedeze – a văzut îngerii înaintea de marea trecere spre veșnicie. Avea darul înainte-vederii. Și-a cunoscut ziua trecerii sale în veșnicie, anunțându-i pe cei din jurul său despre momentul plecării sale din această viață: „În ultima oră a existenței lui aici i-a spus celui care îl îngrijea: «În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit». Apoi, privind insistent cu ochii mari un punct în spațiu, a spus răspicat: «Auzi? Cântă îngerii!» Și a rămas așa, cu mâinile așezate pe piept ca o cruce și cu ochii deschiși spre acel dincolo unde și trecuse, ușor, ca o adiere de vânt” (Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Iași, Editura Fides, 1998, pp. 93-94). Părintele Gherasim Iscu, care a sprijinit rezistența armată din Munții Carpați, a profețit și căderea regimului comunist și transformarea lagărelor comuniste în locuri de pelerinaje. Despre acest lucru spunea: „«Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui»… S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat: «Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea»” (Ioan Ianolide, p. 284).
Martirii, mucenicii și mărturisitorii din temnițele comuniste au intrat deja în Sinaxarele „sfinților populari” recunoscuți de poporul român și sunt chipuri votive din frescele multor biserici ortodoxe din România. Amintesc doar câteva nume de mucenici și mărturisitori intrați în pantheonul sfinților populari: Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Daniil Sandu Tudor, Alexandru Filipașcu, Ilarion Felea, Vasile Voiculescu, Constantin Oprișan, Gheorghe Jimboiu, George Manu, Corneliu Niță, Florea Mureșan, Gherasim Iscu, Adrian Făgețeanu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Atanasie Ștefănescu, Bartolomeu Anania, Benedict Ghiuș, Ioan Ianolide sau Iustin Pârvu. Dintre aceste nume câteva sigur vor intra în sinaxarul canonic al BOR. Este o chestiune doar de timp. Numele lor sunt mărturia creștină din conștiința populară și bisericească românească. Ei sunt sfinții ce vor fi canonizați, în durata timpului dumnezeiesc, de către Sfântul Sinod. Faptele, mărturiile și minunile trăite de Sfinții Închisorilor trebuie cercetate precum filocalia. Minunile Sfinților Închsirilor sunt texte de pateric. Sfinții Închisorilor sunt, asemenea Sfinților Părinți ai ortodoxiei, repere fundamentale ale adevăratei credințe, calea prin libertate spre Adevăr, precum și legătura poporului, prin Harul Duhului Sfânt, cu Dumezeu. Sfinții Închisorilor sunt în așteptarea parusiei mijlocitori între români și Cer pentru mântuirea neamului la înfricoșătoarea Judecată de Apoi.
Lasă un răspuns