Să nu aruncăm și copilul odată cu apa…

Eurostat a publicat un raport în 2020 din care rezulta că, la nivelul lui 2019, în UE existau 130 de milioane de persoane aflate la sau sub pragul sărăciei. Pandemia și crizele care s-au sudat de atunci, precum și războiul, nu au determinat reducerea, ci creșterea acestui număr uluitor de săraci ai UE. În ciuda îndatorării masive și iresponsabile a statelor UE (după „principiul” quoi qu’il en coute/whatever it takes) pentru a se reduce riscul de sărăcie asociat pandemiei, în ciuda PNRR, un plan în valoare de 750 de miliarde de euro de salvare de la faliment a statelor care s-au aruncat în acest tip de demers, sărăcia nu a fost combătută. Sărăcia a accelerat și a ajuns să determine foamete. Sărăcia este cel mai nemilos motiv de excluziune socială și de inegalitate de destin. Important de reținut este că: actuala privare de resurse și de șanse este doar începutul a ceea ce va să vină după 2024 – falimente sistemice, supra-îndatorare și ruină și a fost precedat de criza de supra-îndatorare bancară.

După o perioadă de relativă deschidere a instanțelor și a CJUE către drama consumatorilor (semi)faliți de creditele luate înainte de falimentul Lehman Brothers, începând cu 2015 practica judiciară și chiar reglementările UE au glisat din nou către susținerea intereselor financiare ale băncilor și ale celorlalți creditori financiari, împotriva intereselor consumatorilor. Or, băncile sunt printre principalii finanțatori ai loby-ului politic, în timp ce oamenii simpli și salariații sunt pe cont propriu…

În condițiile în care România oferea un model de reglementare în privința tratamentului echitabil al supra-îndatorării, sub forma Legii dării în plată nr.77/2016 și a proiectelor de lege de plafonarea a dobânzilor bancare excesive (cămătărești), UE a emis un proiect de directivă, aflat încă la prima lectură, care încearcă unele soluții la aceste probleme majore care erodează averile, sănătatea fizică și mentală și încrederea în viitor a consumatorilor (inclusiv salariați) încă din 2015, când explozia cursului de schimb și a dobânzilor a distrus vieți și a determinat evacuări ale unor întregi familii din locuințele lor, efectuate de creditorii care au practicat în mod iresponsabil (și încă mai practică) împrumuturile prădătoare. Modelul românesc de echilibrare a contractelor ipotecare și de ștergere a datoriilor reziduale ale debitorilor trebuie ridicat la rang de directivă. Altfel, lucrătorii, persoanele care realizează venituri din activități independente, profesiile liberale, întreaga clasă de mijloc eurpeană riscă să intre în colaps și, odată cu ei, bugetele publice, inclusiv cele dedicate războiului, armatei, luptei cu schimbările climatice, pandemiilor și tuturor celorlalte politici publice europene.

De altfel, tocmai politicile în domeniul energiei verzi, care tind la atingerea neutralității climatice (din punctul de vedere al emisiilor de CO2) până în 2050 sunt greșit fundamentate și orientate. În plus, ele pot conduce, direct sau indirect, la sărăcirea salariaților, fie prin reducerea veniturilor, fie prin concedierile cauzate de costurile mari ale „agendei climatice”. De aceea, Acordul Verde trebuie serios amendat și chiar – in extremis – abandonat. Pe de altă parte, modul în care este reglementată această „tranziție climatică” este de natură a neutraliza principiul fundamental al protecției mediului, după care poluatorul plătește.

În afară de faptul că excesiva concentrare pe emisiile de carbon, cu ignorarea celorlalte surse industriale, comerciale sau turistice de poluare, este contra-intuitivă și ilogică, tranziția „verde” pune în seama salariaților și a consumatorilor costurile „luptei” cu emisiile de carbon. Regulamentele privind raportarea emisiilor de carbon și a eforturilor făcute de întreprinderi pentru a le neutraliza și, respectiv, actele normative privind colectarea și stocarea CO2, precum și celelalte regulamente sau proiecte menite a reduce amprenta de carbon, sunt concepute pentru a sancționa pecuniar și a impune modificări tehnologice scumpe, iar nu pentru a convinge și, repsectiv, pentru a duce la un mediu mai sănătos. Consecința va fi că aceste costuri se vor fi regăsit în prețul produselor de achitat de către consumatori. După caz, aceste costuri vor fi finanțate din sume tăiate din salariile angajaților. Mai mult chiar, reglementările sunt redactate într-o asemenea manieră încât permite întreprinderilor cu bani (sau cu posibilitatea neîngrădită de a majora prețurile) să își cumpere „dreptul” de polua. Este un fel de „tichet de ieșire din închisoare”, pe care îl va plăti cel mai puternic, cel mai favorizat, cel mai privilegiat, restul urmând a falimenta. Mai precis, restul actorilor economici mici și mijlocii. Și este greu de crezut că emisiile de CO2 se vor reduce doar pentru că oamenii simpli sau patronii marilor întreprinderi vor achita taxe de carbon. Dimpotrivă, va rezulta un recul permanent al consumului, al turismului și chiar al încrederii în viitor, de unde reducerea locurilor de muncă, reducerea tva – ului și a accizelor care se colectează la bugetul de stat și costurile mari, economice și sociale, cu șomajul. Și, evident, de aici vor decurge sărăcia, foametea și reculul democrației, ca într-un cerc vicios inevitabil. Costurile acestei agende trebuie să fie suportate atât de poluatorii fizici, materiali, cât și de poluatorii ideologici, adică de acele întreprinderi și de patronii lor care au acceptat cu entuziasm să facă bani și resurse din această frică alimentată artificial și din această penurie de resurse, produse și locuri de muncă. În altă ordine de idei, încă din pandemie, agenda climatică a fost legată de digitalizare, un proces care nu numai că privează oamenii de drepturi și libertăți, punându-i într-un adevărat panopticum de unde pot fi controlați și supravegheți continuu, dar determină și scăderea abruptă a locurilor de muncă, prin inutilizarea mâinii de lucru umane. Riscul major pentru societate și democrație este crearea unei pături masive de „inutili sociali” (termen care a pătruns deja în literatura economică și sociologică cinică, de extracție nazistă, din anii 2020-2024). Și rebuie pusă o frână masivă și digitalizării, până la rezolvarea enormei probleme a șomajului generat și a supraviețuirii celor care, cu tot cu familiile lor, nu își vor mai fi găsit de lucru. Pe de altă parte, digitalizarea poate și trebuie folosită pentru a finanța șomajul și supraviețuirea post-șomaj a celor care vor fi fost excluși social pe motiv de lipsă a locurilor de muncă. O metodă ar fi obligarea colectorilor de date cu caracter personal la plata unor sume minimale de bani, cu titlu de preț al acestor date, după sistemul utilizat în cazul colectării și gestiunii drepturilor de autor.

În final, aș spune că trebuie să fim atenți ca, în intenția de a primeni apa din copaie, să nu aruncăm și copilul odată cu apa…