„Sunt români care n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru…” Minunatele cuvinte aparțin, cine nu știe?, savantului N. Iorga și se potrivesc de minune și orașului Curtea de Argeș. Într-o țară în care „patapiecii” – am adoptat ad-hoc vocabula –ronțăie cu nesaț identitatea națională sau o pângăresc într-o veselie, a ajunge în Capitala dintâi a Țării Românești nu-i doar o fericită opțiune de week-end, de vacanță, ci o maximă datorie de conștiință. Mai ales că de ani buni România nu mai funcționează, riguros și disciplinat, după divinul „spirit al stupului”, cu matca în prim-plan, ci cu trântorii care provoacă plecarea albinelor, adică roiul. Falimentarul roi, cu consecințe asemănătoare și pentru un stup, și pentru o țară. Într-un weekend mântuit, am ajuns la Curtea de Argeș (orașul zidirilor cu rost de matrice) și la Curtea de la Argeș (impresionanta revistă de cultură, aflată în al XV-lea an de existență), românindu-mă cu o firească râvnă. Ei bine, în condițiile în care se promovează o neostoită destrăbălare „informativă”, menită să te împovăreze cu vinovăția de a fi, de a rămâne român, este absolut de-a mirarea că există și câte un asemenea de necrezut nucleu identitar. Îmi pare rău că abia acum am reușit să fac un prim pas pe „Podul de reviste” care leagă, nu doar metaforic, Curtea de Argeș și Curtea de la Argeș de Basarabia, revistele Literatura și arta și Natura, dintotdeauna eroice și românești, ca și de tot neamul nostru din jurul hotarelor de azi. Cumva, în paralel și simultan, Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România a derulat, în aceeași perioadă, o explorare și înfrățire asemănătoare, în bună măsură, cu comunitățile românești aparținătoare rădăcinilor țării. Inclusiv în privința unui Pod de flori sufletești și de reviste, dacă am în vedere fie și numai România pitorească și Natura (Chișinău).
Așadar, ca o floare de crin într-un oraș regal, ziua de 13 aprilie – cu 12 în stânga și 14 în dreapta, ca niște întregitoare petale simbolice – am trăit-o ca pe o minune parcă nepământeană. Cum bine știu creștinii, sâmbetele din Postul Mare sunt închinate memoriei celor plecați la Domnul. În fața bustului românului absolut, Mihai Eminescu, aflat dinaintea Centrului de cultură și artă, a avut loc, mai întâi, un însuflețit parastas dedicat unui vrednic român în tot și în toate, Nicolae Dabija, care ne-a părăsit întru veșnicie în ziua de 12 martie 2021. Ceremonia religioasă, plină de har, a fost desăvârșită de carismaticul arhiepiscop Calinic Argeșanul, preasfințitul cleric fiind și un inspirat izvoditor de tâlcuri și luminare, dânsul fiind autorul multor volume ce merită prețuire necondiționată. Cu totul special a fost și dialogul spontan, cu umor bine calibrat, ba chiar și de blândă ironie, pe care „fața bisericească” l-a purtat elegant cu admirabila „față academică”. Este vorba de academicianul Gheorghe Păun, temelia acestei remarcabile construcții de spirit profund și românism neapărat de prăsit. Altfel spus, un temeinic picior și cap de pod ce s-a tot înstărit de-a lungul spațiului românesc și al anilor în fericită simbioză cu sufletul și opera lui Nicolae Dabija, cu „Școala Basarabeană”, în general, fondată prin opera publicistică, în primul rând, a alesului reprezentant al Junimii ieșene, atât de strălucitor „convorbită” și dăltuită de Eminescu în Timpul său.
Ziua de sâmbătă 13 aprilie a fost, într-un fel, ca un stup de albine. După parastasul închinat lui Eminescu-Dabija, Ziua Revistei Cetatea de la Argeș și-a continuat Podul de publicații tipărite în incinta Centrului de cultură și artă „George Topârceanu”, care a găzduit și două impresionante expoziții aparținând publicistului și eroului basarabean Alecu Reniță (fotografii) și artistului plastic Adina Romanescu (portrete-grafică). O încântare de neuitat. Cele circa trei ore ale acestei reîntregiri româno-române (Basarabia este România și nimic altceva), moderată cu un rafinament aparte de academicianul-matematician Gheorghe Păun, a fost un album de colecție, o veritabilă operă de zidire în suflet și-n simțiri a sentimentului de grație întru românism, demnitate, identitate. Voi reveni asupra acestui eveniment. Deocamdată mai adaug doar atât: mucalitul întru profunzime care ni s-a arătat Calinic Arhiepiscopul avea să și încheie sesiunea primei părți a zilei cu întrebarea aparent șugubeață: ce se va întâmpla cu Curtea de la Argeș, cu Podul de reviste, și nu numai, când arhitectul acestei stări de spirit va deveni… statuie. Fiindcă, vrem nu vrem, umbra neiertătoare a legii firii ne va acoperi, unul câte unul, pe toți. O întrebare cât se poate de gravă care nu vizează doar pe remarcabilul om al cetății academician Gheorghe Păun – încă în plină putere -, ci pe atâția și atâția făuritori de valori de care nu ne putem lipsi. Desigur, există o discutabilă zicere: Nimeni nu-i de neînlocuit. Dar nu-i deloc așa. Este destulă și o replică de genul: Contează, în majoritatea cazurilor, și cu cine înlocuim pe cineva…
A existat și sesiunea de după-amiază a zilei de 13 aprilie, desfășurată la Primăria orașului. Recunosc, destul de stingher, că am cam vibrat mânzește. Cu câteva excepții – Alecu Reniță, Doina Dabija, moștenitoarea dulcelui supliciu numit Literatură și artă, rapsodul Ion Crețeanu sau reîntâlnirea cu excelentul artist fotograf, consistent autor și de cărți „hidrografice, Ducu Gheorghiescu, pe vremea studenției sale și prețios colaborator al revistei România pitorească – marea majoritate a celorlalți literați au capturat participanții în chip nemilos. Ca niște nevorbiți și neascultați nici în familie, nici pe stradă sau prin cartier, mulți au profitat și de largul bun simț al academicianului moderator, refuzând orice minimă modelare întru o realitate suportabilă. Zic așa: dacă eu însumi nu mă mai pot suporta vorbind fără noimă de ce aș teroriza pe alții, nevinovați, îndopându-le urechile cu vorbe fără rost. Au fost scene care îmi aminteau, pe dos, de… orbii lui Borges. Voi reveni cât de curând, fiindcă minunata zi de 13 aprilie nu merita un astfel de final cu surzi și absurzi… Și nici Curtea de Argeș, cu multe alte ispite captivante. Obligatoriu însă mă voi întoarce mai cu seamă la o călătorie prin numărul lunii aprilie al revistei Curtea de la Argeș, unde am avut bucuria să întâlnesc autori pe care îi prețuiesc foarte mult: Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Alecu Reniță – întregul număr este ilustrat cu fotografii realizate de dânsul -, Silviu Neguț, Theodor Codreanu și, desigur, Gheorghe Păun, nu în cele din urmă.
Lasă un răspuns