„Colectând de la bolnavi ultimul bănuț al vieții pentru nebunii ce ne conduc!”… Așa ar trebui să ne strigăm revolta în piața publică… Dimpreună, cei ce ne mai putem ține încă pe picioare, mimând a vii, cu toți cei suferinzi… Care ar trebui să vină acolo, așa cum îi scotea sistemul în stradă pentru gâlceava, frustrările, tembelismul și nevoile de afirmare a masculinității „alfa” a nebunilor tot mai de gen ce ne conduceau prin molima covidului, iată, nu spre însănătoșire, ci spre o lungă boală. A noastră, a sistemului, a țării… Nu, nu și a viitorului… Pentru că viitorul nu are timp să bolească. El crapă sub praporul prezentului sau se înzdrăvenește pentru dreptate și continuitate… Și nu, toate aceste otrăvuri puse peste veniturile noastre nu mai sunt de multă vreme simple taxe și impozite datorate, „de drept”, statului… Căci, „de drept” erau pentru binele și creșterea țării… Nu a târfelor politice și de guvernare… A matroanelor de guvernare de peste târfele politice… Și invers, după cum se rotesc acestea în rocada sifilisului politic, puțind a alianțe și unsori de dat la subrațul imposturii… Astea nu sunt nici taxe pe muncă, nici pe nemuncă (cum ar vrea sistemul să ne acuze „otova”), nici pe șarlatania unora, nici pe minciuni, mai mult sau mai puțin nevinovate, nici pe declarații, în falsuri față de șefi, și, poate, și în acte, nici pe acțiunile concrete de tragere în piept a muncii la un gât de bere și un grătar de trândăveală…
Sunt de-a dreptul funciri… Iar cei ce le colectează în numele sistemului politic, guvernamental, de găști și oculte reorganizându-ne, trasându-ne și impunându-ne viețuirea în chibițuri de datornici pe viață, nu ar trebui să se mai numească organisme de colectare fiscală… Ci de funcire… A omului sănătos, dar și a omului bolnav. A celui bolnav considerat a priori de către sistem ca fiind închipuit… Și ar fi treaba avocatului poporului, de n-ar fi la fel de „bolnav” precum cei de la guvernare, să ducă în fața instanței această acuză generală de infracționalitate în culpă a acelora care gem, se tânguie, suferă… Și poate și crapă, nu?!… De fapt, și a aceluia, vorba aceea, aproape murind, dar suficient de sănătos pentru a-l buzunării de ultimii bani pentru sistemul în criză morală, etică, ori de feluritele „credințe” în care s-au înstrăinat, trădându-ne, toate aceste lepre ce ne conduc… Ce ne dau indicații, guvernamentale, sfaturi, politice și de sistem adminstrativ…
Și de ce să fie impozitată doar „boala obișnuită”?! Să fie impozitată și starea de agonie… Ultima funcire a muribundului… Pentru că, altfel, ce ne facem dacă „boala obișnuită” îl „grațiază” pe suferind la locul de veșnică odihnă? Dacă se dovedește că, de fapt, și „boala obișnuită” omoară? Că și bolile de normativ în căsuța lui „01” duc la scăderea capacității de muncă, poate chiar la invaliditate… Ba, dacă tot sunt ticăloși, guvernanții ar trebui să meargă până la capăt, nu?! Să impoziteze și ajutorul de înmormântare… Deși, da, trist pentru ei, ferice pentru noi, de murit omul moare doar o singură dată… Ce păcat, nu?!
Să „funcim” dară și dincolo de moarte… Morții… Să le luăm și hainele, și bănuții de pe frunte, și batistele, prosoapele, praporul, să le mai vândă fiscul o dată… Preferabil către alți bolnavi care sunt mai aproape de „scăpare” și de plata taxei către luntrașii funcirii… Iar pentru cei ce încă se mai zbat pe aici, scăpând de ghearele morții ce va crăpa văzând adevărata moarte a omului, deja prea sărac în pofta-i de viață pentru a mai pofti spre a mai fi viu, ar trebui ca impozitarea concediului de boală să fie urmată de declararea de către sistem a insolvenței bolnavului… Să apuce statul să ia tot din casa viului care încă nu știe că e deja mort în ochii unui sistem care așa îl vrea, descusându-i și colțul praporului pentru ultimul bănuț al vieții…
Lasă un răspuns