Pe 8 noiembrie 2019, Ambasadorul României în Republica Croația, Constantin-Mihail Grigorie, a participat la inaugurarea Muzeului „Cărările Vlahilor“, muzeu dedicat istoriei, tradițiilor și genezei comunității istro-române din Croația și dialectului istro-român. Muzeul este organizat în incinta Școlii din localitatea Susnevica (Istria), renovată cu sprijinul financiar al Guvernelor României și Croației, și în care se studiază dialectul istro-român de către copiii din comunitatea istro-română. La eveniment au fost prezenți Giuseppina Rajko, viceprefect al Județului Istria, Valdi Runko, primarul Comunei Kršan, Alenka Košiša Čičin-Šain, director adjunct al Fondului pentru Protecția Mediului si Eficiență Energetică (PMEE), Ljiljana Bukovec, consilier al directorului Fondului PMEE, Viviana Brkarić și Valter Stojšić, autorii proiectului, Egon Vasilić, directorul Parcului Natural Učka. În alocuțiunile lor, Ambasadorul României în Republica Croația și reprezentanții autorităților croate au evidențiat importanța proiectului Școlii de la Susnevica și a Muzeului „Cărările Vlahilor“ în conservarea tradițiilor și a dialectului istro-român, subliniind atenția acordată de Guvernele României și Croației pentru protejarea și păstrarea dialectului istro-român, parte a patrimoniului cultural european. În încheierea ceremoniei a avut loc un spectacol cultural-artistic, prezentat în dialectul istro-român de copii aparținând comunității istro-române.
Este adevărat că astăzi comunitatea românească din Croația este formată, în mare majoritate, din cetățeni români care s-au stabilit în Croația după anul 1990. Numărul acestora este estimat la circa 3000 de persoane, din care aproximativ 2500 dețin și cetățenia croată. Din anul 2017, în urma demersurilor Ambasadei României în R. Croația, Biserica Catolică Croată a acordat în folosința exclusivă a comunității române o biserică. Serviciul religios în Biserica cu Hramurile „Sfântul Ioan Botezătorul” și „Sfinții Împărați Constantin și Elena” este oficiat de preotul Nicolae Ceruță, trimis de Patriarhia Română. În Croația mai există și două comunități românofone, comunitatea lingvistică istroromână și cea a băieșilor. Comunitatea lingvistică istroromână numără aproximativ 200 de membri care trăiesc în Peninsula Istria, în special în localitățile Šušnjevica, Žejane, Čepić, Kršan, Katun, Letaj. Este impresionant modul prin care această comunitate și-a conservat de milenii dialectul pe care îl vorbește – dialectul istroromân, unul dintre cele 4 dialecte istorice ale limbii române. În anul 2017, cu contribuția financiară a guvernelor României și Croației, a fost renovată Școala din Šušnjevica (Istria), în care, începând cu anul școlar 2018-2019, se studiază dialectul istro-român de către copiii din comunitatea istro-română din zonă. La 8 noiembrie 2019, în incinta Școlii din Susnevica, a fost inaugurat Muzeul „Cărările Vlahilor”, care prezintă aspecte din geneza și istoria dialectului istroromân și a comunității lingvistice istroromâne.
Comunitatea băieșilor în Croația datează din secolul XVIII, când etnici roma, lucrători în minele din Muntenia și Transilvania, au migrat în Europa inclusiv pe teritoriul de astăzi al Republicii Croația. Începând cu anul școlar 2019-2020, printr-un proiect-pilot, a demarat studiul limbii române pentru copiii din comunitățile baiașe din trei școli din județele croate Medjimurje și Osijek-Baranya.
În nordul Mării Adriatice, între golful Trieste la vest și golful Kvarner la est, pe Peninsula Istria, se află frați și surori întru românitate cu noi. În prezent, Peninsula Istria este o regiune din vestul Croației, asta după ce, în decursul istoriei, regiunea a fost cucerită și recucerită de nenumărate ori. După ce mai întâi a aparținut unor populații locale, regiunea a trecut la Imperiul Roman de Apus, a fost prădată de goți și de longobarzi, anexată la regatul francilor, supusă ducilor din Carintia, Meran, Bavaria, apoi patriarhului din Aquileia, regiunea a aparținut de Republica Veneția, s-a aflat sub puterea Habsburgilor (cu o scurtă perioadă când Napoleon a fost împărat al francezilor și rege al italienilor), a ajuns după Primul Război Mondial să țină de Italia, pentru ca după cel de Al Doilea Război Mondial să aparțină de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Locuitorii Istriei au fost încă din cele mai vechi timpuri de diferite etnii, cele mai importante fiind: croații, sârbii, italienii, slovenii. Diversele puteri care au controlat Istria au încercat să încline balanța acestor etnii într-o parte sau în cealaltă, prin deportări și relocări masive de populații. Printre minoritățile care trăiesc în Istria se numără și absolut spectaculoasa comunitate de istroromâni, sosită aici (după cele mai multe puncte de vedere) din: Transilvania, Banat și/sau Timoc înainte de secolul al XIV-lea. Istroromânii sunt o ramură a românilor care a migrat în Evul Mediu din aria de formare a poporului român spre vest și s-a așezat în peninsula Istria, astăzi aparținând Croației. Fiind încă din perioada stabilirii în Istria într-un proces treptat de asimilare cu populația majoritară, în prezent numărul istroromânilor (considerându-i ca atare pe cei care vorbesc limba istroromână) este mic. Peste 1000 de istroromâni mai trăiesc în prezent într-un sat, Žejân (Jeiăn, Žejane), la nord-est de muntele Učka, și în alte șapte sate și cătune la sud de acest munte. Alte rude în românitate de ale noastre sunt răspândite în orașe din Croația și în Diaspora, mai ales în Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. Cei de la sud de muntele Učka își zic vlåš „vlahi” (singular „vlåh”), iar cei din Žejân – žejånci „jeiăneni”. Unicitatea culturală a istroromânilor s-a pierdut aproape total, iar limba lor este puternic influențată de limba croată, fiind considerată de UNESCO în pericol grav. În prezent există unele acțiuni de salvare și păstrare a identității și a limbii istroromâne, desfășurate de către asociații culturale, cu un oarecare sprijin din partea autorităților. Demn de precizat este faptul că, interesul pentru istroromâni se trezește în secolul al XIX-lea, în contextul romantismului, curent care avea cultul tradițiilor și al patrimoniului spiritual al popoarelor. În anul 1819, Ivan Feretić, un preot din insula Krk, transcrie două rugăciuni în „româna din Krk”, apropiată de istroromână și dispărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un prim articol de presă care constată similitudini între dacoromână și istroromână apare în 1846, semnat de cărturarul erudit Antonio Covaz, din Istria. El menționează totodată pierderea limbii în localitățile mai slab populate de istroromâni și împrumuturile din limba croată. Autorul include și elemente gramaticale, precum și două texte scurte în istroromână, pe care le traduce în latină și italiană. Acest autor este de părere că, istroromânii sunt urmașii coloniștilor romani așezați în Istria în Antichitate. În același an apare, în aceeași publicație, un articol sub formă de scrisoare al istoricului și arheologului Pietro Paolo Kandler, din Triest, care susține și el ideea lui Covaz. Același Kandler publică ulterior și alte articole și documente vechi pe aceeași temă. Primul român care scrie despre istroromâni, în anul 1847, este Gheorghe Asachi, cel care cunoaște scrierile lui Covaz și Kandler. Dar istro-românii sunt amintiți în cronicile bizantine înainte de venirea triburilor croate în secolul VII și au trecut prin toate stăpânirile, de la cea bizantină, croată, la cea italiană, maghiară, turcească sau austriacă, din nou italiană, pe vremea lui Mussolini și, apoi, iugoslavă în timpul mareșalului comunist Tito.
Istro-românii se consideră pur și simplu rumâni, așa cum se autonumesc toți românii din arealul românesc lărgit de la Nipru până în Munții Tatra. Există un sat numit chiar „Rumanijia” în Istria, toponim le explică originea etnică. Istro-românii au fost atestaţi documentar de la mijlocul secolului X. Împăratul Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), Constantin al VII-lea, Porfirogenetul 944-959 care s-a preocupat de cercetări istorice, ştiinţe şi artă, în lucrarea principală a sa „De administrando imperio” (Despre cum trebuie guvernat imperiul) alcătuită între anii 948-952, confirmă în Peninsula Istria „prezenţa de oameni care îşi spun ei înşişi rumâni şi nu provin de la Roma”. În aceiaşi lucrare „De administrando imperio” împăratul Constantin al VII-lea (care cunoştea bine locuitorii imperiului şi nu numai) se referă în mod deosebit şi la locuitorii din Munţii Apuseni. În secolul XIX, cărturarul și profesorul Gheorghe Asachi scria în „Călătorie la istro-români descrisă în Calendarul pentru poporul romănesc pe anul 1847”, apărută la Iași, despre istro-români. aceștia se numeau români și spuneau că trăiau în România, dar slavii sau italienii le spuneau vlahi. „Istro-românii, carii de nou s-au adaos cătră numărul de mainainte a Romănilor, sănt un mic popor păstoresc, ce trăește între ruinile mărețe a monumentelor Romane, în partea cea mai spre Nord-Ost a Italiei, și anume în Istria. Între toate națiile de uric Roman, îi mai mult se apropie de Romăni, prin dialectul, fisionomia și deprinderea lor, precum în foia Istria au descris DD. Kandler și Kovaci. Un june călător Moldo-Romăn, vizitând în vara trecută, ruinele maestoase a Istriei, auzi de odată acolo, pe lăngă arcul lui Traian, răsunănd un fluer cu vers melanholic în asemenare cu doinile noastre, și după asta un căntec, ce-l împărtășim în original, cu încredințare că spre a fi înțelese de un Român, nu are nevoe a fi tradus. Plin de mirare și de bucurie, de a auzi a sa limbă în depărtare de 300 mile (ceasuri) de la Patrie, călătoriul nostru recunoscu în păstor mare asămănare cu tiparul fizionomiei și cu îmbrăcămintea Romănilor de la munții Carpați, drept care deschisă următoare convorbire ce fu înțăleasă și chear răspunsă.” Al doilea român care s-a ocupat mult de istro-români a fost Teodor Burada, folclorist, etnograf și muzicolog care i-a vizitat în 1890 și 1893, scriind despre aceste călătorii în 1896. Datorită lui a ajuns istro-românul Andrei Glavina în România, unde a făcut studii. El a scris o poezie celebră că „istro-românii sunt frați cu românii”. Un glosar istro-român de amploare apare în 1899, fiind redactat de lingvistul Arthur Byhan. Acești rumâni au avut cândva o cultură nematerială bogată, constând din dansuri, cântece, basme, proverbe, practici magice, obiceiuri legate de naștere, nuntă, înmormântare și sărbători, practicate în limba lor și prezentând asemănări cu cele ale românilor în general. Acestea erau încă destul de vii atunci când le-au consemnat primii vizitatori și cercetători, care au și publicat din ele, observând totodată că au tendința să se piardă. Însă odată cu asimilarea, acestea au fost parțial practicate în limba croată, apoi, în procesul de modernizare a societății, au dispărut aproape total. Se mai păstrează la Žejân obiceiul de Lăsatul secului al „zvonciarilor” (clopotarilor), care nu este specific istro-român, dar are unele particularități față de același obicei practicat în mai multe regiuni ale Croației. Ține de ritualurile precreștine existente în mai multe țări, de alungare a spiritelor rele ale iernii. În prezent, „zvonciarii” sunt constituiți într-un ansamblu folcloric care perpetuează obiceiul în sat, îl prezintă la carnavalul din Rijeka și în alte țări. Religia istro-românilor este catolică în rit latin, dar la origine a fost ortodoxă, deoarece localnicii afirmă că în satul Sucodru biserica fusese ortodoxă înainte de a deveni catolică.
În Istria se vorbea româneşte pe un teritoriu mult mai întins decât astăzi. O dovadă vie a existenţei lor pe un teritoriu mai larg sunt toponimele româneşti, numele de localităţi în care astăzi nu se mai vorbeşte deloc româneşte: Vlahova, Vlaška, Vlahi, Vlahova, Lizzul, Catun, Bolobani şi Bolovani, Faraguna, Ierbulišče, Floričići, Dosani, Guran etc. Astăzi, istroromânii se mai găsesc compact numai în Istria şi se împart în două grupuri: grupul de nord şi grupul de sud, despărţiţi de şirul de munţi numiţi Monte Maggiore (Učka Gora, înalt de 1369 m, vezi Vasile Frățilă, Universitatea din Timișoara). De altfel în 2007 o echipă a Universității Timișoara a efectuat o anchetă în Peninsula Istria. În limba de azi au intrat foarte multe cuvinte croate. Prin hotărârea autorităților croate, începând din 2010, la școala gimnazială „Ivan Goran Kovačić” din Čepić se promovează graiul istro-român, din care cauză are un regim special, adică poate să nu îndeplinească reglementările privitoare la numărul elevilor. Astfel, în planul de învățământ pe anul școlar 2016-2017 au fost prevăzute 70 de ore pe an, câte două pe lună, de istrorumunjski jezik „limba istroromână” și de alte activități legate de tradițiile istro-române, cu doi profesori. Acestea au loc în clădirea școlii din Sušnjevicę, care ține de școala din Čepić. În urma întâlnirii dintre guvernele României și cel al Croației, în anul 2011, Guvernul român a ridicat problema păstrării limbii istro-române: „Am abordat şi un subiect extrem de important şi de mare interes pentru România şi anume, comunitate de istroromâni, care trăieşte în câteva localităţi din peninsula Istria din Croaţia. Dialectul istro-român este unul dintre cele patru dialecte ale limbii române şi am adresat o solicitare de sprijin pentru păstrarea şi conservarea acestui dialect, întrucât istro-româna figurează în cartea roşie UNESCO a limbilor pe cale de dispariţie. De aceea un sprijin din partea autorităţilor croate pentru conservarea acestui bun cultural comun este şi va fi extrem de apreciat de către România.” Guvernul croat încearcă păstrarea identității istro-românilor, prin sprijinirea învățământului în limba istro-românilor, tradițiilor folclorice și a agro-turismului cu specific local. Este de remarcat supravieţuirea acestui dialect ca „insulă lingvistică” într-un mediu aloglot, prin conservarea structurilor vechi româneşti într-o serie de compartimente, în primul rând în fondul principal lexical, dar şi în paradigmatica numelui, a pronumelui şi a verbului. „Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că dialectul istroromân nu se află într-un stadiu de dezagregare rapidă, ci se utilizează şi se va utiliza activ încă multă vreme cu rang de idiom local şi se va stinge odată cu ultimii săi vorbitori, ori se va menţine ca instrument de comunicare în măsura în care factori hotărâtori favorabili vor acţiona convergent în această direcţie” (Richard Sârbu, Vasile Frățilă, „Dialectul Istroromân”, Editura: Amarcord. Oraș: Timișoara. An: 1998, p. 32).
Existența românilor din Peninsula Istria, dar și a goralilor vlahi din Polonia sau Cehia, precum și a românilor vlahi din zona Niprului în vremea atacurilor vikinge, pune într-o ecuația istoriografică nouă schimbarea paradigmei privind etnogeneza poporului român. Istoriografia română oferă de trei sute de ani o viziune geografică centristă privind formarea poporului și a limbii române, doar în spațiul carpato-danubiano-pontic. În general se consideră etnogeneza doar pe teritoriul statului român actual sau al Țărilor Române medievale, în realitate etnogeneza a fost un fenomen complex, pe un spațiu lărgit, ce cuprindea Peninsula Blacanică, stepele nord-pontice, Munții Tatra, Panonia și sudul Poloniei sau vestul Ucrainei actuale. Vorbim de o etnogeneză românească pe un areal geografic extins, pe structura populațiilor traco-geto-dacice și romane. Nu putem pune existența „romaniilor populare” medievale și moderne din zona central-est europeană doar pe seama transhumanței și păstoritului la români. Este vorba de o populație autohtonă, care s-a afirmat ca popor, cu tradiții și o limbă comună, dar diferită – datorită distanțelor geografice și a intrării în contact cu popoarele vecine – ca dialecte comune ale aceluiași trup lingvistic. Românii din Peninsula Istria au fost izolați de românitatea danubiano-carpato-pontică în urma venirii triburilor maghiare conduse de Arpad la sfârșitul secolului IX, care s-au așezat în Panonia, unde trăiau alături de bulgari, numeroși rumâni (vlahi cum le spuneau cronicile germane). Românii din Peninsula Istria sunt o dovadă a continuității strămoșilor noștri pe un spațiu extins al Europei centrale și de sud-est. La 8 noiembrie 2019, în incinta Școlii din Susnevica, a fost inaugurat Muzeul „Cărările Vlahilor”, care prezintă aspecte din geneza și istoria dialectului istro-român și a comunității lingvistice istro-române. Muzeul și colecțiile sale de exponate sunt dovezi incontestabile ale perenității aromâne (vlahe) în întreaga peninsula balcanică și nu numai, ce cheamă la rândul său necesitatea de organizare și a altor muzee de acest fel în celelalte state ce au comunități aromâne (vlahe). Pentru a ne putea cunoaște istoria și etnogeneza, trebuie să ridicăm voalul uitării și să deschidem brațele, spre a ne îmbrățișa frații. (George V. Grigore)
