Ion Notinaru nu este erou de roman sau de film. Ar putea să fie! Optzeci de ani şi-a căutat fericirea între dorul de libertate şi dorul de ţară. Dacă a găsit-o sau nu e greu de spus de noi. Numai el şi Dumnezeu o ştie. Dacă fericirea a fost o realitate sau numai o himeră, dragostea de copii a fost singura care i-a dat echilibrul sufletesc, puterea de a lupta şi i-a dat convingerea că viaţa merită trăită. S-a născut în satul Plopi din comuna mehedinţeană Tâmna dintr-o familie de mijlocaşi. A plecat de timpuriu în lume. S-a implicat în hăţişurile politice ale perioadei postbelice, a petrecut câţiva ani după gratii, apoi a intrat în marină. Fire inteligentă, a câştigat repede încrederea superiorilor prin competenţa sa într-ale meseriei. A învăţat, după cum spune fratele său Octavian, șapte limbi. A călătorit prin toate ţările de pe marginea mărilor şi oceanelor. A avut doi copii. Din câştigul muncii sale îşi construise casă impunătoare în Constanţa şi visa o bătrâneţe liniştită în sânul familiei, dar n-a fost să fie. Un incident nefericit ivit între el și soție a fost decisiv pentru restul vieții lui. Familia i s-a risipit, iar casa i-a fost mistuită de flăcări. A luat hotărârea să plece spre alte zări. A încercat pe căi legale şi a ajuns până la Ceauşescu. N-a reuşit. A fost taxat drept trădător de ţară şi a scăpat ca prin urechile acului să nu fie arestat. A fost dat afară din serviciu. Atunci a recurs la căi ilicite de a emigra. A ieşit din ţară într-un vapor care transporta animale. El era ascuns într-un sac cu ştiuleţi. A ajuns în Austria şi de acolo, ca azilant politic, a emigrat în Statele Unite. Cu greutăţile pe care numai Dumnezeu le ştie, acolo, printre străini, şi-a clădit o situaţie.
Era prin 1974. Nu putea să trăiască însă departe de copii. A început demersurile pentru obţinerea lor. Oficial, civilizat, nu s-a putut. A recurs iarăşi la mijloace extreme. În faţa sediului Naţiunilor Unite s-a legat cu lanţuri şi a făcut greva foamei până a obţinut rezolvarea. Copiii i-au fost luaţi val-vârtej de la Braşov şi, sub escorta securiştilor, apoi a unor ofiţeri de la F. B. I., au fost duşi la tatăl lor, pentru ca „nebunul ăla să nu mai urle la „Europa liberă” toată noaptea şi să strice imaginea ţării”. În Statele Unite, Ion Notinaru a luat totul de la capăt. Nu s-a dat bătut, deşi vârsta şi boala îl apăsau greu. A reuşit să îşi ajute copiii ca să se realizeze profesional şi social. Sufletul lui însă era mistuit zi de zi de dorul de ţară. Luase cu sine ca zestre sfântă pentru sufletul său limba şi doina, credinţa şi chimirul, tricolorul şi cămaşa cusută cu borangic de maică-sa, dar nu erau destul. Se întâlneau români pripăşiţi pe-acolo la un păhărel, la o întrunire, de câte ori era cazul. Vorbeau despre toate, dar în primul rând despre România. De fiecare dată când venea primăvara ar fi vrut să intre-n cârdurile de cocori şi să se întoarcă acasă, dar numai aripile gândului nu-i erau destul. S-au stins pe rând părinţii, multe dintre neamurile de acasă, dintre prieteni şi consăteni. A rămas doar poarta s-o deschidă vântul şi prispa loc de odihnă dorului.
A venit ’89, dar era târziu. Trupul se şubrezise şi nu mai rezista unei călătorii de zece mii de kilometri. Speranţa tot nu-l părăsise. Era convins că se va face sănătos şi va putea să-şi revadă locurile copilăriei şi pe cei dragi de-acasă. Pe patul de suferinţă, înainte de a-şi lua sufletul zborul spre înălţimi, le-a spus copiilor săi două dorinţe şi i-a rugat să le împlinească. Cea dintâi era aceea de a-i incinera trupul după moarte; a doua era aceea de a-i aduce urna de cenuşă în ţară şi a îngropa-o în cimitirul satului natal, lângă părinţii lui. Focul dorului de ţară îi mistuise sufletul o viaţă, după moarte focul îi mistuia trupul pentru a-l face povară suportabilă copiilor ca să-l aducă în ţară. La 13 aprilie 2004, Ion Notinaru s-a stins din viaţă. Copiii săi au făcut tot ce-a fost posibil să-i ducă la împlinire ultimele dorinţe. Cea mai grea era aducerea în ţară a urnei de cenuşă. Emoţiile şi teama nu erau uşoare. Nu fuseseră niciodată în Oltenia. S-au destăinuit preotului lor, părintele Theodor Damian, de la New-York. Parcă Dumnezeu le-a întins mână de ajutor, căci părintele era colegul şi prietenul semnatarului acestor rânduri.
Am primit cu înfiorare telefonul de peste ocean de la domnişoara Iuliana, fiica defunctului, care mă ruga disperată s-o ajut. Nimic mai simplu şi mai uşor. Am mers în Tâmna şi am dat de urma fraţilor lui Ion Notinaru, Octavian şi Victor. Am luat legătura cu părintele Zmeu, parohul de acolo. Pe 27 mai, domnişoara Iuliana Notinaru, însoţită de rude din Transilvania şi Banat au ajuns la Severin. Totul era pus în ordine până în cele mai mici detalii. Domnişoara Iuliana vroia ca toată rânduiala să fie împlinită, toată tradiţia noastră creştinească şi românească să fie respectată întru totul. Şi a fost.
Am așteptat-o în Tr. Severin. Era prezent și Domnul George Burețea, directorul televiziunii „Datina” din Tr. Severin. A mers cu noi la Bărzuica și a filmat tot evenimentul. Slujba cuvenită a fost oficiată în biserica din Bărzuica şi tot în acel sat, unde sunt înmormântaţi părinţii, un frate şi multe alte rude şi consăteni, a fost înmormântat şi Ion Notinaru. L-au petrecut fraţii şi rudele apropiate, aşa cum şi-a dorit. Cu zecile de milioane cheltuite pentru călătoria cu avionul, i s-ar fi putut construi un cavou de familie înstărită în New-York, dar cu siguranţă că pământul de acolo nu avea gustul celui de acasă!
După înmormântare, Domnișoara Iuliana Notinaru a fost invitată la sediul televiziunii „Datina” și acolo Domnul Burețea i-a luat un interviu. Într-o vreme în care dramele familiale sunt atât de numeroase, în care atâţia bătrâni sunt părăsiţi de copiii lor, bătuţi, duşi la azile ori persecutaţi cu sălbăticie de propriile odrasle, fapta copiilor lui Ion Notinaru este o lecţie de înaltă ţinută morală, creştinească şi românească. Este un exemplu grăitor de respect faţă de părinţi. Dumnezeu nu va rămâne pasiv faţă de asemenea fapte extraordinare făcute în numele iubirii şi va răsplăti, fără îndoială, celor doi copii. Mi se pare foarte interesant şi faptul că la 27 mai s-a împlinit un ciclu. Ion Notinaru făcuse eforturi supraomeneşti să-şi scoată copiii din ţară; în acea primăvară a lui 2004 copiii lui Ion Notinaru au făcut eforturi demne de admiraţie pentru a-l readuce pe tatăl lor în ţară. El e fericit aici; ei sunt fericiţi acolo. Cu siguranţă însă că măcar o parte din gândul lor va rămâne ca o floare nevestejită pe mormântul de la Bărzuica Mehedinţiului.
Lasă un răspuns