Cu un nume de basm, Peștera Grota Zânelor din Munții Rodnei (jud. Bistrița-Năsăud), se află la obârșia Rebrii (alt 1527m), pe versantul vestic al Tarniței Prelucii. Peștera este modelată alternativ în calcare cristaline și marne. Este considerată peștera cu coeficientul de ramificație cel mai mare din România. Lungimea estimată: 4269 metri (Viehman Iosif, 1988). Denivelarea este de: -110 metri. În jurul ei circulă o mulțime de legende, care mai de care mai intereasntă, cu miraculoase zâne, ciobani și comori. „Grota Zânelor este un loc misterios, iar legenda spune că a fost cunoscută de ciobanii din zonă, dar care se feresc să o mai caute și asta din motive bine întemeiate. Se spune că în această peșteră se adăposteau zânele care ademeneau ciobanii să intre în măruntaiele pământului după comori și aceștia nu se mai întorceau niciodată la suprafață”, spune pe pagina sa de Facebook Claudiu Iușan, biolog la Administrația Parcului National Munții Rodnei.
Peștera a fost cercetată minuțios în luna iulie 1976 de speologi de la Clubul de Speologie „Emil Racoviță” din București, care au descoperit continuarea peșterii. „Datele oficiale arată că peștera are 64 de săritori între 1,3 -10 metri și 18 cascade între 1,2 – 7,5 metri. Extensia rețelei de galerii este de 267 metri, iar indicele de ramificare (dezvoltarea totală a peşterii/extensie) îi conferă statul de a fi una dintre cele mai ramificate peșteri din România”, mai spune Claudiu Iușan. Aceasta a fost considerată în trecut drept peștera cu coeficientul de ramificație cel mai mare din România, însă, mai apoi, au fost descoperite în MunțiiApuseni altele cu un coeficient de ramificație mai mare . „Accesul este anevoios până la ea, iar peștera, fiind una dintre cele mai ramificate din țară, presupune antrenament și echipament speologic. Nu vreau să descurajez lumea, dar o astfel de peșteră se poate vizita doar cu speologi”, ne-a explicat biologul.
Peştera Grota Zânelor a fost cunoscută, dincolo de unica intrare, pe primii metri, de păstori, care se adăpostea aici de ploaie. În iulie 1976 o echipă a Clubului de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti a venit aici, la Tarniţa/ Şaua Prelucii din Munţii Rodnei şi a găsit continuarea peşterii. Extensia reţelei de galerii (distanţa dintre cele două mai îndepărtate puncte de pe planul ei) este de 267 metri. Indicele de ramificare (dezvoltarea totală a peşterii/ extensie) este de 4386/ 267 = 16,42. Record naţional: cea mai ramificată cavitate din România. Morfologic, peştera este formată din cinci galerii orientate nord-est sud-vest, parcurse pe porţiuni de pârâuri care debuşează în pârâul colector. Cele cinci galerii au diferenţe de nivel între 60 şi 92 metri. Pe aceste cinci mari galerii remarcăm câteva caracteristici comune: În zonele superioare şi în zonele din apropierea joncţiunii cu sistemul de galerii al pârâului colector apar calcarele; Zonele mediane sunt dezvoltate în roci care par a fi gresii, profilul galeriilor fiind aici foarte accidentat. Lăţimea şi înălţimea ajung la mai mulţi metri. Blocurile de pe podea sunt destul de instabile şi friabile; Pe anumite porţiuni întâlnim câte două pâraie care curg paralel (Galeria Cascadelor, Galeria Loazbelor). Pe Galeria Catargului, aval de cascada de 4,2 metri există chiar şi o difluenţă.
Peştera nu prezintă verticale foarte mari în calea exploratorului, dar are totuşi 64 de săritori şi puţuri între 1,3 şi zece metri şi 18 cascade între 1,2 şi 7,5 metri. Multe dintre aceste praguri sunt foarte dificile iar catargul de escaladă este indispensabil pentru trecerea lor. Fixarea pitoanelor este în general imposibilă. Multe dintre blocurile de pe podeaua galeriilor au fost foarte friabile: nu o dată s-a întâmplat ca bolovani de 1-1,5 metri cubi să se rupă sub greutatea exploratorului. Pentru cercetarea Grotei Zânelor au avut loc 17 intrări/ explorări/ şedinţe de cartare, care au durat în total 228 ore. Timpul petrecut în peşteră de cei care au luat parte la aceste expediţii a fost: Ică Giurgiu 224 ore; Gabriel Silvăşanu 151,15; Siviu Ianoş 32,45; Nanu Brateş 27,30; Niki Sandeschi 21,15; Mariana Rebigan 21,15; Adriana Carp 21,15; Dima Ştefan 17,30; Costel Roman 16; Eva Roman 16; Adriana Niţă 16; Ilie Boloveschi 16; Adrian Mihalce 16; Dan Hazaparu 16; Mircea Vlădulescu 12; Adrian Rădulescu 12; Bogdan Constantinescu 12; Adrian Done 4; Nelu Roman 4.
Când terenurile planetei noastre sunt afectate de diferite calamități (vulcani, cutremure, valuri gigantic, ridicarea lanțurilor montane, moificări ale axei planetare, un dezastru planetar) vin spre a repara biotopul divinități și semidivintăți aflate în ierarhia divină. Printre acestea se află și Zânele, care sunt semidivinități feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în mai multe mitologii populare. În mitologia românească, acestea sunt de 2 categorii morale: bune și rele. Zânele bune sunt preponderente numeric și categorial, sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit și având totdeauna soluțiile esențiale pentru dificultățile ori impasurile inevitabile de care este asaltat eroul arhetipal (de obicei Făt-Frumos). Zânele bune sunt socotite ca născându-se din flori. Zonal, numărul lor e variabil: fie trei (surori) sau 12, fie nenumărate. Cazurile de hierogamie sunt rare, dar posibile: unele zâne îndrăgostindu-se de Făt-Frumos, erou muritor, dispar și lasă o chemare, iar însoțirea devine cu putință după ce el săvârșește mai multe încercări supraomenești (sau inițiatice); cazurile inverse se efectuează prin viclenia lui Făt-Frumos, care fură veșmintele unei zâne aflate la scăldat. Totuși zânele bune au limite în bunăvoință și uneori pedepsesc îndeosebi pe cel care le calcă un tabu declarat (de exemplu, intrarea neîngăduită pe un teritoriu controlat de zâne), pedeapsa curentă fiind orbirea. Zânele rele sunt uneori bătrâne, urâte, uscățive, alteori tinere, ispititoare, dar sadice față de oamenii îndrăzneți. Acestea sunt adesea confundate cu Ielele, însă prin contaminare, căci sunt divinități structural și atributiv diferite. Categoria zânelor bune este luată în seamă de Dimitrie Cantemir: „Zâna, cuvânt pe care l-ai putea bănui că provine din numele Dianei. Totuși rareori ei [românii/moldovenii] o numesc la singular, ci de cele mai multe ori folosesc pluralul Zânele și spun că sunt niște fete frumoase care-și revarsă farmecul lor asupra altora.” Remarca lui D. Cantemir a fost reluată argumentat de Mircea Eliade: zâna provine cultual și etimologic din Diana romană (venerată amplu cel puțin după cucerirea Daciei). B. P. Hașdeu, însă, le considera de origine germanică. Duridanov a comparat Zané, Zano, m., Zana, f. cu antroponimele trace Zanus, Zania, Αυλου−ζανης, Αυλου−ζανις, illire Zanatis, albaneze Zana și cu numele de fluviu Zana, considerând că acestea provin din rădăcina indo-europeană *ĝen – „a naște”. Tot Duridanov a comparat românescul zână cu antroponimul albanez Zina, f., și numele de fluviu Zina și cu formele trace de antroponime: Ζινα, Ζεινης, Zines etc, considerându-le posibile coradicale cu Zane, Zano. Alte argumente privind raportul între aceste forme și românescul zână, Sân-ziene au fost aduse de Sorin Paliga. La albanezi, zánë reprezintă o zână a pădurii, ceea ce semantic o a propie de latinescu Diana. De notat este că, deși Mircea Eliade consideră că zănatic provine din latinescul dianatici (posedați de Diana) -în ciuda asemănării cu ilirul zanatis pe care Eliade nu îl ia în calcul-, acesta totodată consideră că, fără îndoială, sub numele roman al Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă.
În alte mitologii populare, zânele diferă în funcție de specificul etnografic local însă într-o arie analogică apropiată. Tipologia europeană (franc. fée, germ Fee, engl. fairy) aparține îndeosebi basmului fantastic; mai bine individualizată este la francezi Mélusine, o zână mutantă. Mitologia chineză are mai multe tipuri de zâne, unele fără o personalitate distinctă altfel decât prin frumusețe: Mi Fei, altele însă distinct individualizate: Makù, o magiciană longevivă, Lei Zu, zâna mătăsurilor. Victor Kernbach considera că prezența zânelor indică un rafinament mitologic.
Aflate întotdeauna între planul imaginativ și realitate, ele – zânele – atrag specii noi pentru un biosistem ce a evoluat. Nu speciile evoluează (cum se spune), ci este sunt „chemate” să se nască, atunci când, odată venite, se pot hrăni din această lume. Odată ce s-au hrănit, nu se mai pot întoarce în Celălalt Tărâm unde au „casa”…Odată cu pesticidele, noi am „omorât” aceste diafane zâne, le-am respins prin crăpăturile stâncilor, alături de gnomii – pitici. De aceea e bine să lăsăm unele păduri sălbatice (codrii vrăjiți de altădată), să le ocolim, spre a lăsa natura să își urmeze cursul ei, așa zis sălbatic. Această doză de sălbăticie oferă șansa naturii de a se regăsii, nefiind „administrată” de hrăpărețul om. Ea va „emite” alte energii, ce vor chema specii noi la întâlnirea cu viața, oferind șanse și celor mai plăpânzi și slabi din marea armată a viețuitoarelor terestre. În Peștera Grota Zânelor s-a simțit aripa unei asemenea zâne, dacă ea a primit acest nume. Aici se adăposteau zânele care ademeneau ciobanii să intre în măruntaiele pământului după comori și aceștia nu se mai întorceau niciodată la suprafață… Ce călătorie…
Lasă un răspuns